Ep. 10 - Nu întreba, şi n-am să te mint

- Albastru.
- Cer.
- Pff, chiar cred că poţi mai bine de-atât.
- Cerul e albastru.
- Hai puştoaico, fii mai creativă. Încercăm din nou: Albastru!
- Ă.. apă?

Gyilkos mă priveşte sceptic, după care schiţează un surâs.

- Marea e un cer răsturnat. Tu practic tocmai mi-ai spus "cer" de două ori, cum ai auzit de albastru.
- Şi tu la ce naiba te gândeşti prima oară când auzi "albastru"?
- La viaţă.
- Viaţă?
- Da. Viaţă.
- Bine.. viaţă. Da roşu?
- Tot viaţă.
- Ă.. galben?
- În orice caz, viaţă.
- Pentru tine toate culorile înseamnă viaţă?
- Nu toate..
- Dar am voie să ştiu cum faci legătura?
- Bine, mă bine, revenim la albastru: Terra, planeta albastră. Ce găsim aici? Viaţă!
- Parcă ai spus că apa nu se pune..
- Păi apa simplă nu se pune, trebuia să specifici! Elixirul vieţii! Condiţia lichidă! Necesitatea transparentă fără de gust şi fără de miros! H2O! Orizontul albastru! Că dacă e s-o luăm cum ai spus-o tu, apă avem şi în bidonul de cinci litrii din portbagaj.
- Bine, bine, cum zici tu. Atunci dacă albastru înseamnă viaţă, roşu cum poate să-nsemne acelaşi lucru?
- Tu la ce te gândeşti prima oară când auzi "roşu"?
- La dulceaţa de fragi a mătuşii mele.

Gyilkos râde.

- De ce râzi?
- Că răspunsul tău nu se pune.
- De ce nu se pune?
- Cum ţi-am spus la "cer" să gândeşti mai creativ, acum cauţi să-ţi speli eticheta de om fără de imaginaţie.
- Aberaţii...
- France, zi-mi sincer. La ce te gândeşti prima oară când auzi cuvântul "roşu"?
- La sânge.
- Poftim, ţi-ai lămurit singură curiozitatea. Şi eu mă gândesc într-o oarecare măsură la sânge, atunci când aud "roşu". Dar eu, spre deosebire de tine, nu mă gândesc la sânge ca la o pată enormă de roşu pe un halat alb.
- Adică?
- Adică, tu... oamenii în general, cum aud de "sânge" se gândesc la moarte.
- Cum de eşti tu atât de sigură? Eu nu mă gândeam la moarte, mă gândeam doar la ceva roş..
- Ai spus sânge.
- Da, şi?
- Sângele nu poate să dea viaţă dacă nu accelerează intravenos, nu-i aşa?
- Unde vrei să ajungi cu asta?
- Întreabă-mă din nou la ce mă gândesc când aud "roşu".
- La ce te gândeşti când auzi "roşu"?
- La puls.
- Gyilkos, da e aceeaşi chestie.
- Nu e! Pulsul asigură viaţa. O pată mare de sânge pe un halat alb, nu chiar..
- Bine, fie, şi galben?!
- Galben, în vocabularul meu, înseamnă mişcare!
- Ă.. legătura?
- Nu ştiu despre alţii, dar eu, atunci când alerg, mă simt mai vie ca niciodată.
- Când alergi?!
- O, da! Şi-n plus, galbenul stimulează sistemul nervos şi munca intelectuală. Am citit o carte psihologică foarte tare despre culori, şi chiar vreau să spun că, de când mi-am vopsit camera de lucru în galben, dau un randament de mă uimesc şi pe mine!
- Serios?
- Ooo, da!
- Pereţii camerei mele sunt albaştrii.
- Mmm, albastru e contradictoriu. Acum că mi-ai spus, nu mă mai mir că ai optat pentru "cer".
- Despre ce tot vorbeşti, albastru e o culoare extraordinară.
- Într-adevăr, e culoarea ideală atunci când vrei să te odihneşti, însă, provoacă stări de somnolenţă. Dacă începi să faci o treabă într-o cameră cu pereţii albaştrii, după trei sferturi de oră începi să caşti. Zi de n-am dreptate.
- N-ai dreptate.

Gyilkos îşi ia ochii de la drum pentru a mă privi, zâmbind.

- Bine, ai dreptate, da m-am săturat să tot contra-argumentezi tot ce-ţi spun.
- Da.. ăsta e unul din motivele pentru care n-am fost plăcută de colegele mele la şcoală. Tot mereu eram eu don-şoara Deşteptovici.
- Deci, donşoara Deşteptovici, pentru dumneavoastră, albastru e viaţă, roşu e viaţă, galben e viaţă. Pentru mine, "viaţă" ar fi, cel mai probabil, verdele.
- O, şi încă ce viaţă e verdele..
- Şi verdele e viaţă pentru tine?
- Mai degrabă "droguri", da fiecare cu părerile sale, ce să-i faci.
- Deci tu vrei să spui că, verdele, culoarea a tot ce este viu pe această planetă, pentru tine nu inseamnă viaţă.
- Mm.. nu ştiu. Pentru mine înseamnă distracţie mai degrabă decât viaţă. Ştii că drogurile, înainte să te omoare, te prostesc, nu?!
- Toate celelalte culori înseamnă viaţă pentru tine, mai puţin verdele?
- Şi mov.
- La ce te gândeşti când auzi mov?
- La sex.

Pufnesc în râs.

- Ăla-i mai degrabă roşu.
- Naah. Dragostea fizică e roşu. Sexul e mov. Hrănirea aia carnală reciprocă e mov. Când mă gândesc la "mov", mă gândesc la un organ..
- Ok, ok, ok, chiar cred că am înţeles.
- Cât poţi fi de simpatică. Nu de organul ăla vorbesc. Parcă sexul în sine e un organ.. Un organ care începe să funcţioneze şi se face din ce în ce mai mare până explodează.
- Doamne, cât de ciudată poţi să fi.
- Am spus eu cumva că sunt de pe această planetă? N-am spus aşa ceva.
- Îmi place de tine...

Gyilkos îşi ia, din nou, ochii de la drum şi se uită la mine cu colţurile gurii uşor îndreptate spre urechi. Îşi ia mâna dreaptă de pe volan şi-mi mângâie scurt piciorul stâng, gest care a vrut să-i înlocuiască replica "Şi mie îmi place de tine". S-o întreb, să n-o întreb, s-o înteb, să n-o întreb, sincer, nu ştiu ce naiba să fac, dar prefer să n-o întreb că nu vreau s-o bag în toţi sperieţii.

- Cât mai avem până la graniţă?
- Puţin mai mult de patru ore. Ai obosit?
- Nici vorbă..
- Ne mai jucăm jocul cu asocierile?
- Nu, că mă sperii.
- Hai măi, nu sunt atât de rea. Sunt chiar atât de rea?
- N-ai nici cea mai vagă idee...
- Bine, atunci, hai să ne jucăm jocul cu cele douăzeci de întrebări.
- Ăsta cum mai e?
- Eu îţi pun douăzeci de întrebări, iar tu răspunzi sincer.

Pufnesc în râs.

- Halal joc.
- Jalnică scuză să încerc a te cunoaşte mai bine?
- De ce ai vrea să mă cunoşti mai bine?
- Hei. Fără ocoliri. Întrebările retorice sunt strategia mea, nu a ta.
- Bine, fie...
- Deci? Accepţi?
- Îhî... cine începe?
- Normal că eu: Ambii părinţi îţi mai sunt în viaţă?
- Da.
- Mai sunt împreună?
- Nu.
- Când au divorţat?
- Niciodată n-au fost căsătoriţi.
- Câţi ani aveai când s-au despărţit?
- N-aveam nici ani, nici luni, doar săptămâni de hrănit din placenta mumămii.
- Deci.. tatăl tău a părăsit-o pe mama ta de-ndată ce a aflat că e grav..
- Gill, te rog, nu insista pe subiect.

Gyilkos se uită scurt la mine cu o urmă de compasiune. Nu-mi place.

- Anotimp preferat?

Mă uit la superba şoferiţă, să văd dacă îşi bate joc de mine, după care pufnesc într-un râs zguduitor. Gill, molipsindu-se de sughiţurile mele sacadate, începe şi ea să râdă în timp ce întreabă "Ce?! Ce-am zis? De ce râzi, ce măă?!"

- Anotimpul preferat? Tu-ţi baţi joc de mine? Ce s-a ales de întrebările gen "La câţi ani ţi-ai pierdut virginitatea?" sau "Ai combinat vre-odată pastile cu alcool?"
- De ce ai crede că m-ar interesa aşa ceva?
- De ce te-ar interesa anotimpul meu preferat, atunci?
- Pentru că anotimpul preferat spune multe despre temperamentul unui om.
- Ah, serios? Şi după ce-ţi răsund, ce căcat de întrebare urmează?! Culoare preferată? Film preferat? Muzică preferată? Actorul cu care mi-am dori să mi-o trag încă înainte să ştiu ce-i aia?!

După ce-am zis toate astea, bag de seamă că, dacă mai ridicam puţin vocea, ţipam la ea, de-a dreptul. Gyilkos nu se mai uită a mine, ci ţintă la drum. Dacă nu i s-ar mişca mâinile pe volan, aş zice că e o păpuşă de marmură, a cărei sculptor a făcut-o dinadins atât de... dezamăgită?! Stai... dezamăgire e pe chipul acela?!

- Îmi cer scuze dacă te-am insultat cu ceva.. doar că... după întrebarea despre părinţi, să întrebi ceva atât de inofensiv mi se părea oarecum...
- Ridicol. Ştiu. N-ai de ce să-ţi ceri scuze. În familii destrămate, părinţii sunt un subiect delicat, şi-mi pare rău că mi-am băgat nasul. Nu vreau să intru cu bocancii în picioare, în mintea ta. Vreau doar să văd ce fel de om eşti.
- Primăvara.
- ...Poftim?
- Anotimpul meu preferat e primăvara.
- A... Tare. Culoarea preferată?
- Ce-nseamnă asta?
- Nimic. Sunt întrebări inofensive..
- Nu, nu asta... Primăvara. Ce spune anotimpul meu preferat despre mine?

Gill zâmbeşte, fericită că, în sfârşit îi înţeleg filtrele de analiză psihologică.

- Te bucuri de succesele altora mai mult decât propiile succese. Chiar şi marile realizări personale îţi aduc mici satisfacţii. Îţi plac poveştile care se termină cu bine, cu toate că nu te consideri demnă de un sfârşit presărat cu conffetti şi eşti un om pesimist, a cărui speranţe îl fac să se simtă vinovat de propiile aşteptări.
- N-are cum. Primăvara?! Primăvara e un anotimp cald, n-are cum să denote pesimism şi.. celelalte chestii de care zici.
- În cazul tău, da.
- De ce numai în cazul meu?!
- Hai, Francesca, recunoaşte. Eşti o persoană optimistă?!

Fiinţa asta mă bagă-n ceaţă total.

- Ăă.. nu.
- Păi, vezi?
- Ce m-a dat de gol?
- Primăvara e, într-adevăr, un anotimp cald şi colorat, însă, e anotimpul preferat al persoanelor fără multă încredere în forţele propii. Această alegere e apelul la natură, apelul la sine atunci când ai prea multe pe suflet. Îţi preferi propia companie şi propiile gânduri, decât să stai toată ziua bunăziua în preajma unui anumit număr de cunoştiinţe. Primăvara e sensibilitate. Fragilitate. Tulburări îngropate sub un zâmbet. Solitaritate. Am nimerit-o?
- Nu ştiu ce să zic.. nu prea. Ador să am prieteni prin preajmă.
- Prin preajmă, dar nu prea des pe lângă tine.
- Mmm...
- În fine. Culoarea preferată?
- Verde.
- Vezi? Verdele e culoarea primăverii, ceea ce subliniază ceea ce tocmai ţi-am spus.
- Interesant punct de vedere..
- Film preferat?
- Ştii, Gill, nu trebuie să-mi pui întrebările de care am făcut mişto mai adineauri... recunosc că am sărit calul, nu îţi subestimez talentul de a..
- Nu, nu, că asta chiar mă interesează.
- Şi dupaia ce urmează? Muzica preferată şi actorul cu care mi-am dori să mi-o trag încă înainte să ştiu ce-i aia?
- Da.
- Joci murdar.
- Ştiu. Nu-i aşa că-i palpitant?
- Filmul meu preferat e "Pe aripile vântului"..
- Ohh! Ce film! Iisuse, ce mai film! Superbă alegere, sunt mândră de tine! Muzică?
- 50 Cent.

Gill se uită şocată la mine, cu gura întredeschisă.

- Nu te cred!

Eu încerc să stau serioasă, dar n-am fost niciodată o actriţă bună, aşa că pufnesc în râs ca să-şi dea seama că m-a prins cu jalnica tentativă de a face o glumă.

- Ştii, depinde. Ascult multă muzică, de regulă. Niciodată nu focalizez un artist anume pentru că iubesc anumite piese, niciodată tot albumul. Înţelegi la ce mă refer?
- Ai CD-uri originale? Cumpărate din propie iniţiativă?
- Da.. am câteva..
- Ia, s-auzim.
- Tina Turner, Rob Thomas, Alanis Morissette, Sonique, Nirvana.. am mai multe, dar n-am mai cotrobăit de mult printre ele. Le-am cumpărat pe toate mai de mult..
- Soul şi Rock, dar mai trădezi şi cu câte Old School Hip Hop din când în când. De asemenea am o vagă presimţire că şi Jazz-ul te relaxează.

Doamne, câtă psihologie exersează gagica asta pe mine!

- Bine ochit.
- Acum întrebarea cu actorul..
- Salma Hayek.

Gill râde.

- Am zis actor, nu actriţă.
- Actorii nu sunt genul meu.
- Mi-am dat seama, dar totuşi.. o mică fantezie acolo, când erai mică şi-ţi era prea frică să recunoşti că eşti atrasă de fete? Nimic, nimic?
- Mmnu.. nu chiar.

Gill îşi muşcă buza inferioară. Nu spune nimic timp de câteva secunde, după care trage pe dreapta, şi se întoarce spre mine, la fel de serioasă ca atunci când a scos pistolul, să mă supună la testul ăla stupid.

- Ce...

Dar înainte să-mi pot răsfoi prin vocabular cu voce tare, palmele fine ale asasinei îmi cuprind chipul, iar ochii acesteia îmi capsează pe retine un singur gând: "Vrea să mă sărute!" Se mişcă lent.. incredibil de lent. Se apleacă spre mine şi îşi apasă buzele pe fruntea mea. Îi adulmec parfumul de pe gât.. îmi vine să-mi înfig dinţii în el, dar, în schimb, închid ochii şi îmi ţin respiraţia. Gyilos îşi mângâie obrazul de al meu în timp ce expiră uşor tremurat. Îi simt genele pe tâmplă, şi nasul lângă al meu... coboară spre gât. Îi sărută baza. Simt un fior plăcut în clipa în care îşi dezlipeşte gura de gâtul meu, ştiind unde urmează s-o planteze.
Mie nu îmi plac săruturile tandre, însă Gill nu ştie asta. Mângâierea buzelor ei pe ale mele este atât de catifelată că îmi vine să râd, sub pretextul că mă gâdilă. Vreau mai mult, însă în clipa în care vreau să-mi deschid gura, s-o invit înăuntru, sparge sărutul, şi, o dată cu el, toată atracţia sexuală faţă de ea care m-a încercat până acum.

Îşi bate joc de mine. Iar, din pricina acestui gând, expir aerul pe care, de emoţii, l-am ţinut încuiat în piept în timp ce ea se juca de-a seducţia cu mutra mea. Degeaba m-am extaziat eu ca un adolescent virgin care se trezeşte cu o Angelină Jolie blondă în aşternut. Gill nu mă place. Şi nu e vorba că nu mă place ca om, nu mă place ca gen. Vrea ceva de la mine, dar nu ceea ce aş fi dispusă să-i ofer. Prima pupătură m-a băgat în ceaţă. Asta, a doua, a evaporat ceaţa întru totul.

Am mai făcut eu gafa asta o dată. Eram în clasa doişpea, iar tipa cu care o ardeam după şcoală era cu un an mai mică decât mine. Făcea spropouri idioate, dar care mă încingeau, mă ciupea de fund sau sâni, iar o dată când eram la ea acasă, m-a rugat să o las să mă sărute. Normal că am lăsat-o. Numai că eu, cu mentalitatea mea de linie dreaptă, mi-era imposibil să nu cred că fata, de fapt, mă iubeşte, şi deaia mă tachinează în halul în care o făcea. Nici să-mi spună tipa cu propia ei gură că e doar curioasă să vadă cât control poate avea asupra mea, n-aş fi crezut-o. Fierbeam la foc mic după ea. Puteam să jur că mă vroia acolo unde o vroiam şi eu pe ea, dar în clipa în care mi-am confesat sentimentele, a fugit de mine, cu fundul lovit de propiile-i călcâie. Proasta! Dar mai proastă am fost eu, că am lăsat-o să mă bage în şah, când eu de fapt puteam să-i expediez regele cu un singur bobârnac.
Pare rău, Gill. Nu eşti prima care-şi forţează turele pe mine.

- Ah, Francesca..

Simt cum vibrează teatrul prefăcut din şoapta ei care s-a vrut senzuală.

- Ia-mă cu tine.. te rog... ia-mă cu tine... hai să fugim împreună... Noi doua. Două nebune în lume. Hai să mergem împreună pe croaziera aia, şi să nu ne uităm înapoi. Să facem dragoste pe punte, în ritmul mării.. val.. după val.. după val.. după val..
- Nu.

Agresivitatea răspunsului meu sec, a forţat-o să-şi deschidă ochii, iar în clipa următoare, să-şi retragă mâinile de pe faţa mea.

- Dar... ce...?

Dacă înainte să tragă pe dreapta, încă o consideram o femeie puternică, incredibil de inteligentă, care emana o sexualitate de-mi strica radarul... în acest moment, tot ce văd e o fetiţă tembelă, lacomă şi exagerat de narcisistă. Mă dezgustă. Îmi vine să cobor din maşină, să merg restul drumului pe jos.

- Nu vreau. Porneşte maşina, te rog.

În această clipă realizez că, toată conversaţia noastră de până acum, a fost condusă de ea. Eu eram marioneta ei vorbitoare, amica aia căreia îi poţi controla sforile. De câteva ore de când o ştiu, parcă ea mi-a devenit coloană vertebrală, iar comenzile creierului meu, au trecut mai întâi pe la ea. Acum că am schimbat foaia, s-a crispat toată de parcă i-am apăsat butonul de dezactivare
Confuză, aşa-zisa asasină e pentru prima dată în pană de cuvinte. Porneşte maşina.

- Îmi pare rău dacă sărutul meu te-a ofensat. Am crezut că..
- Nu m-ai ofensat.

Gill e toată încordată. Prezenţa mea este, brusc, stânjenitoare pentru ea. Planul ei n-a decurs cum şi-a dorit.. Ea s-ar fi aşteptat să-i răspund cu "Da! DA! Val după val după val după val!", dar sărutul ăla jalnic m-a convins că puştoaica asta nu-i de mine. Nu mai merge cu aceeaşi viteză ca până acum, semn că nu mai încearcă să mă impresioneze. Totuşi, privirile ei spre mine, din trei în trei secunde spre mine, îi trădează anxietatea şi nerăbdarea de a pune din nou stăpânire pe şirea spinării mele.

- Încă n-am terminat jocul. Ia zi-mi.. mâncarea preferată?

Mă arde gâtul să-i răspund cu "vită în sânge", curioasă de ce aberaţii de natură psihologică, mega-super-hiper-terra complicate, mai inventează de data asta.

- Foamea.

Iar cu astea fiind spuse, stima lui Gill pentru propia persoană tocmai a scăzut la o cifră cu minus. Se ofticată la culme că refuz s-o iau cu mine în această aventură spre care mă îndrept. Se pare că nu-i nici pe departe una dintre cele mai de încredere secretare ale lui tăticu. Ea vrea pericole şi primeşte siguranţă, iar numele de "asasină" precis e auto-proclamat. Cât de oarbă am putut fi. Acum că mă uit mai bine la ea, are maxim nouăşpe ani. Copil. E un copil care se rvea om mare, trecut prin de toate şi respectat ca atare. Desigur că vrea adrenalina care mă aşteaptă pe mine, de vreme ce ea primeşte doar munca suplimentară.
Gill cotrobăie cu o mână în colecţia ei de CD-uri şi pune, ca-să-vezi!, un CD cu 50 cent, aşa, pentru bucuria timpanelor mele. Iar în ciuda acestui fapt, e mai mult decât evident că, prin acest gest, îmi flutură steagul alb sub nas, recunoscându-şi înfrângerea:

Restul drumului, de trei ore şi puţin, îl petrecem într-o deplină tăcere, ascultând albumul lui 50 Cent din nou şi din nou şi din nou şi din nou...