Ep. 4 - Când te izbeşti de izbiri

Diamante.. Diamante.. Diamante.. DIAMANTE!
Parcă am murit şi am ajuns într-un Iad unde întregul décor ţipă “RAI”!!.. Ce e asta? De ce e asta? De ce sunt atât de calmă în privinţa asta? Aş putea muri.. ba chiar, mai rău ! Şi ce naiba e în capu’ omului ăluia? I s-a acrit de atâtea transporturi reuşite şi se întreabă ce se află dincolo de graniţele succesului ? Ii arde de închisoare ! Asta e clar ! Iar nemernicu’ mă trage şi pe mine după el..

- Ce planuri ai pentru astăzi ?
- Ă.. poftim ?
- Iar nu m-asculţi ?
- Nu. Din nou.
- Măsoară-ţi, te rog cuvintele.. înţeleg că eşti puţin stresată dar mai coboară de pe Olimp..
- Marian, încetează ! Pune-te puţin în pielea mea !
- Mai adineauri erai ok cu asta..
- Ei bine, mai adineauri aveam impresia că visez.. Mai adineauri mă imaginam Frank din « Transporter », într-un costum elegant, alergând cu un pistol în mână şi scăpând în ultima secundă din raza exploziei. Oricât de mult aş tânji după puţină adrenalină, chiar mă îndoiesc că voi duce treaba asta la bun sfârşit..
- Puştoaico, vorbeşti de « Transporter », nu de 007 !
- Hai mai lasă-mă !

Marian iar râde. Râde ! ..cum reuşeşte ?

- Eu aş zice să priveşti partea bună a lucrurilor..
- Ah, serios ? Şi care ar fi aia ?
- Păi.. vei avea ocazia să vizitezi multe ţări străine.. după cum am spus mai înainte.. va trebui să te prefaci că eşti turistă. Ca să-ţi iasă asta va trebui să faci pe turista, ştii? Înafară de asta vei avea ocazia să întâlneşti multe persoane interesante noi.... ahh, da, şi vei avea ocazia..
- Să mi se zboară creierii ! Mulţumesc frumos, ştiam asta deja.
- Hm.. probabil. Dar nu asta vroiam să-ţi spun.. Vei trece prin Italia ! Mi-e o ciudă de mor că mergi acolo fără mine ! Să-mi trimiţi vreo trei Calzzone autentice că de nu, vezi tu când te întorci acasă..
- DACĂ mă-ntorc acasă..
- Ştii, puştoaico..nu îţi înţeleg pesimismul..
- Deci nu-mi vine să cred cât de egoist poţi gândi !
- De ce ? Că, spre deosebire de tine, văd partea plină a paharului ?
- Nu ! Pentru că tu te gândeşti numai la splendoarea excursiei în loc să-ţi faci griji pentru mine ! Marian, eu urmează să fac un transport ilegal de diamante ! De diamante !! Tu ştii ce înseamnă asta ? Că va trebui să îmi pun mâinile în cap din două în două minute pentru a mă asigura că încă mai este ataşat de restul corpului. Tu-mi vorbeşti despre mania ta cu bucătăria italiană.. dar nu te-ai gândit nici o clipă că , de la stres, dacă voi reuşi să iau o singură gură dintr-o pizza Calzzone, e mult ! Deci nu-mi mai spune tu mie că-ţi este ciudă ! Vrei să faci transportul ăsta în locul meu ? Fă-o ! Te implor să-l faci !

Marian mă priveşte cu toată fiinţa sa.. Nici nu pot exprima în cuvinte intensitatea acestei priviri.. ultima oară când m-a privit aşa, eram în a 10-a şi plângeam de mama focului în timp ce îi povesteam că mi-a murit bunicul cu o seară înainte. Nu ştia ce să-mi spună.. Pur şi simplu mă privea. Mă privea cu un amestec de milă, dragoste, furie şi revoltă, pe care îl revărsa asupra mea fără pic de remuşcare.. De parcă ar duce o povară pe care nu şi-o doreşte şi mă obligă pe mine s-o preiau pentru a-l scăpa de greutatea acesteia... De parcă sufletul său este o cameră prea mică şi prea întunecată pentru a cuprinde toată emoţia de care este capabil..
Da.. aşa mă priveşte Marian.. de parcă ar fi martor la un procedeu de auto-distrugere.

- Te rog nu te mai uita aşa la mine.
- Cum mă uit la tine ?
- ..Aşa ! Aşa cum te uiţi acum.. te rog nu te mai uita aşa la mine..
- Ce-ar fi să nu mă mai uit deloc ?

Înainte să înţeleg la ce se referă, Marian se ridică de pe scaun şi îşi ia haina de piele de pe spătarul acestuia.

- Te rog nu-mi spune că vrei să pleci.. Stai puţin.. te-ai supărat pe mine ? Ce-am făcut ?

Marian se face că nu mă aude. Cotrobăie prin buzunarele gecii sale după portofel, scoate două bancnote de 10 lei din el şi le aşează pe masă cu un zgomot mai mare decât ar fi trebuit.. La mine nu se uită deloc. Îşi aruncă geaca peste umeri şi din cauza brutalităţii cu care se mişcă, îşi vârăşte mâna dreaptă în mâneca stângă a gecii.

- Rahat!
- Stai să te ajut..
- N-am nevoie de ajutor, lasă-mă.
- Am voie să ştiu ce ai ??
- …
- Marian, vorbeşte cu mine.

Marian se întoarce cu spatele la mine şi se îndreaptă spre ieşirea din cafenea de lângă masa noastră.

- Ştii ce m-a enervat la tine din totdeauna ?
- ..Ce ?
- Faptul că eşti incredibil de bătută-n cap !
- ..Poftim ?
- M-ai auzit bine ! Cum dracu’ poţi să-mi spui mie.. MIE!- cel care ţi-a fost alături din totdeauna- că sunt egoist? Tu crezi că nu-mi fac griji pentru tine? Hă? Chiar asta crezi ? Atunci cum îţi explici faptul că eu, aseară, după ce m-a sunat Big Daddy, n-am mai putut adormi că mă gândeam la toate prostiile posibile care ţi s-ar putea întâmpla! Cum vroiai sa-ţi dau vestea? Cu lacrimi în ochi şi mesaje de adio? Ştiam prea bine cum vei reacţiona dar am ales să îmi dau toată silinţa să-mi păstrez buna dispoziţie şi optimismul ca să te încurajez! Eu, spre deosebire de tine, nu m-am născut mincinos desăvârşit! Mie nu îmi e uşor să îmi ascund sentimentele şi emoţiile. Să-ţi dau vestea, păstrându-mi calmul, mi-a fost.. nu greu, ci incredibil de greu ! Iar tu susţii că sunt egoist ?!
- Marian, eu..

Aud uşa cafenelei izbindu-se. Parcă a izbit întreaga încăpere. M-a izbit şi pe mine de-odată cu ea. În clipa următoare îmi îngrop faţa în palme şi oricât de mult îmi doresc să-ncep să plâng pentru a mă elibera de greutatea propiului corp.. lacrimile nu vor să vină. Vorba celor de la Goo Goo Dolls, în piesa “Iris” « You can’t fight the tears that ain’t coming..”

- Eşti ok?
- ..Hă? Ah.. da, Valeria, sunt ok..
- Marian a plecat cam supărat.. v-aţi certat?
- Se pare că da..
- Eh.. vă împăcaţi voi. Nu rezistaţi prea mult unul fără celălalt.
- ..Sper să ai dreptate. Adu-mi te rog nota de plată.
- Imediat..

Valeria revine la masa mea cu carnţelul ei cu fluturaşi galbeni.

- Doi lei, nouăzeci.
- ..Poftim ? Cum doi lei nouăzeci ?
- Păi, să vedem.. paharul cu apă e doar un pahar cu apă aşa că îl tăiem de pe listă.. ăă, plăcinta oricum a fost din partea casei, asta am şi spus de la bun început.. aspirina e de la mine din geantă, şi în calitate de prietenă mi-e imposibil să–ţi cer s-o plăteşti.. iar Espresso-ul lui Marian, împreună cu bucăţica de ciocolată amăruie, nu-l comandase nimeni aşa că şi el vine din partea casei. Prin urmare, tot ce trebuie să achiţi este batonul de ciocolată. Snikers-ul face doi lei şi nouăzeci de bani.

Valeria îmi face cu ochiul. Mă uit la ea de parcă o văd pentru prima dată în viaţa mea. Aproape că am şi uitat că mai există aşa ceva precum oameni care nu au uitat că sunt şi ei simpli oameni.. Sunt specimene rare, e drept, dar se pare că asemenea oameni încă mai există.. slavă cerului! Încep să înţeleg de ce e Marian atât de înebunit după fătuca asta..

- Hm.. doi lei nouăzeci.. scumpe rău batoanele de Snikers în ziua de azi..
- Să ştii că..
- Poftim, scumpo. Păstrează restul.

Valeriei îi înmânez ambele bancnote de 10 lei pe care mi le-a lăsat Marian pentru a plăti consumaţia noastră.

- D-dar..

Valeria ar fi în stare să vină după mine pentru a-mi da banii înapoi, de aceea şi ies din cafenea înainte ca aceasta să realizeze că tocmai i-am lăsat cel mai gras bacşiş pe care i l-a lăsat vre-odată o fată. Când am ieşit afară, primul lucru pe care l-am remarcat a fost cerul incredibil de senin. Pe lângă zgomotul maşinilor care se înghesuiau să iasă de pe strada aceea mică şi aglomerată, pentru a ieşi pe strada principală, am putut auzi cel mai sufletist “Mulţumesc!!”, adresat mie. Zâmbind, întorc capul pentru a vedea capul Valeriei ieşind din cafenea, dăruindu-mi cel mai dulce zâmbet din istorie. Ce dar frumos pentru o asemenea dimineaţă blestemată de sâmbătă..

Drumul spre casă a fost mai lung decât m-am aşteptat. Deşi în baia apartamentului meu am o oglindă enormă, m-am oprit în faţa brutăriei pentru a-mi cerceta înfăţişarea în vitrină.. Arăt de parcă toată lumea mi-ar fi căzut în cap.. dacă toată lumea mi-a căzut în cap, atunci lumea trebuie să fie un loc incredibil de roşu.. un roşu care dă spre portocaliu.. o flacără nimicitoare ! Nu sunt atât de sigură că îmi mai place culoarea cu care mi-am vopsit părul.. Mă reprezintă ? Pe mine ? Eu, transportatoarea?! Un gând groaznic îmi fulgeră prin minte, obligându-mă să închid ochii şi să găsesc tăria necesară pentru a merge mai departe. Ajunsă în scara blocului, chem liftul cu o plictiseală totală, realizând cu 10 secunde prea târziu că acesta se află chiar la nasul meu. În secunda în care rceierul îi comandă şirei spinării să întindă mâna, liftul este chemat de o altă persoană. Super ! Dă-i şi urcă scări ! Scările nu sunt un chin prea apăsător.. mai apăsători sunt paşii pe care trebuie să-i fac până la intrarea în grota mea sufocantă.
Vârăsc cheia în broască cu un dezgust total..
Şi imediat cum păşesc în dragul şi scumpul meu apartament..
Închid uşa fără pic de zgomot..
Şi mă pus pe-un plâns de crăpat zugrăveala de pe pereţi !
_____________________________________________________________________

O oră mai târziu mi-am spus că m-am descărcat suficient şi că a venit timpul să mă răsfăţ cu un borcan de Nutella, un film bun, şi un duş. Încep cu duş-ul.. magnificul duş ! Imediat cum apa rece îşi plimba stropii prin părul meu, m-am decis că vreau să mă uit la « Gone with the wind », îmbrăcată în tricoul Ramonei, nişte boxeri bărbăteşti şi o pereche de şosete de lână a la’ bunica.. Acest gând automat mi-a dat o senzaţie de linişte.. aşa o linişte.. încât aproape am dat uitării faptul că viaţa mea urmează a depinde de o punguliţă de pietre preţioase.
Ies de la duş, mă usuc, îmbrac hainele esenţiale stării de pace, cotrobăi în dulapul de bucătărie după borcanul neatins de Nutella şi o linguriţă, şi mă aşez comfortabil în faţa filmului meu preferat.

De abea a rămas Scarlett văduvă că a şi dispărut jumătate din cantitatea de Nutella, mai adineauri prezentă în borcan.. Halal procedeu de îngrăşare !

~* Can I touch you there.. touch you dee.. *~

- Alo?!?
- Uau.. ce prompt răspundem ! Salut, puştoaico.. eu sunt.
- Da.. ştiu că eşti tu.. ce e?
- Am veşti..
- Altele ?
- Cam da..
- Mă vor prost-dispune?
- Într-un fel.. dar nu ştiu la ce ţi-ar ajuta pentru că imediat va trebui să te pui în mişcare.
- ..Adică ?
- Adică am aflat şi eu acum 5 minute.. căă.. Hai să-ţi explic altcumva.. mai ţii minte când ţi-am spus că s-a menţionat ceva de un ..zbor până la unguri?
- Da.
- Ei bine.. n-a fost alarmă falsă, vei zbura până-n Ungaria.
- Marian, este ceva ce vrei să-mi spui?
- Da, ştiu, e o veste extraordinara că econmiseşti timp şi nervi
- Tu m-asculţi?!
- Să m-asculţi tu pe mine.. deci.. vei zbura, da?
- E totuşi atât de prost încât să rişte să fiu descoperită într-un aeroport?
- Calmează-te că nu vei avea diamantele asupra ta. Diamantele le vei primi de abea în Ungaria.. te întâlneşti cu ..unu’ la ..la un fast-food.. cu numele de.. ăăă
- Cu unu’ la un fast-food.. Să înţeleg că ai fost prea buimăcit ca să reţii toate numele ungureşti, aşai?
- Ahh, nu. Doar îmi stă pe limbă.. nu mai ştiu dacă e Mec sau KFC.. oricum, planul de bătaie ţi-l va trimite Big Daddy prin mail mâine sau poimâine..
- Mhm.. bine..
- Aşa.. deci ! Situaţia ta e următoarea.. zbori până în Ungaria, da ? Acolo primeşti diamantele de la un individ, dupaia te duce un prieten de-al individului cu maşina până în Austria. Din Austria iei un autocar pentru Italia, iar din Italia mergi pe o croazieră de lux, şi da, trebuie să menţionez ‘de lux !’ până în Spania.. ruta se desfăşoară astfel pentru a evita pe căt posibil contactu’ cu Germania şi Franţa.. deja din Spania au portughezii grijă de tine..
- Cum adică au portughezii grijă de mine ?
- Nu-ţi fă probleme, sunt oameni ok..
- Marian, te rog renunţă la optimism măcar pentru două secunde..
- Nu renunţ la optimism pentru că mi-eşti dragă.
- ..Mersi..
- Aşa, acum vestea proastă..
- Ah, astea erau veştile bune ?
- Vestea bună era că zbori până în Ungaria..
- Asta mi-ai spus-o deja de o sută de ori!
- Vestea rea e că avionul tău pleacă în mai puţin de două ore de la Otopeni.
- .. CEEE ?!??!?!?!?!?!
- Hai, puştoaico, grăbeştete ! Ia-ţi o valiză mare, dar să nu pui mare lucru în ea pentru că o vei umple cu cumpărăturile din ţările străine pe care le vei vizita..
- MARIAN !!! LASĂ-MĂ CU GLUMELE TALE !!! Eu zbor în Ungaria AZI ?!?!??!
- Care azi ?! Peste o oră, azi e deja mâine ! E unşpe seara ceasu’ !
- TU-ŢI BAŢI JOC DE MINE ??!??!?!?!?
- Ohoo, cineva trebuie să se calmeze urgent !
- Cum dracu’ ajung eu la Bucureşti în mai puţin de două ore ??? ZI ŞI TU !
- Calmează-te, puştoaico.. nu mi se spune ‘furios şi iute’ degeaba.
- Furios şi iute te prezinţi la mine în maxim zece minute!!

I-am închis în nas.. tremur toată! Plec din ţară.. astăzi ! Am diamante de transportat..
Doamne! Zbor până-n Ungaria !..
CU CE DRACU MĂ-MBRAC?!?!

Ep.3 - cafea cu gheaţă

Păşesc nesigură în cafenea. Marian poartă o discuţie telefonică în timp ce fumează o ţigară, extrasă dintr-un pachet de Kent Silver proaspăt deschis. Mă aşez în faţa sa, zâmbindu-i în semn de salut, iar el, în loc de a se uita la mine, îmi face semn cu mâna să tac cu toate că nu rostisem nici o vorbă. După expresia feţei sale realizez că nu este un apel plăcut şi nu încetez a mă întreba cine se află la celălalt capăt al firului. Mă rog la Doamne Doamne să nu fie Big Daddy..

- Aicea nu este vorba numai de tine căci nu numai pielea ta este în joc..

Ahh, ce bine! Nu vorbeşte cu el. Marian n-ar îndrăzni să i se adreseze lui Big Daddy Boo într-o manieră atât de iformală. Măcar atât.. voi putea să-mi savurez cafeaua în linişte.

- Nu ştiu, nu i-am spus încă. E acum în faţa mea, va trebui să-i explic totul mai întâi, ai răbdare. Şi spune-i lu Boo să nu se mai precipite atâta că n-are de ce să-şi facă griji, doar e o fată responsabilă.

Să-mi savurez cafeaua, chipurile? Rahat!

- Bine.. cum o fi. Hai că vorbim mai încolo. Ciao, pa.

De abea când Marian închide telefonul şi mă priveşte, gata gata să facă o remarcă stupidă în legătură cu noua culoare a părului meu, realizez cât sunt de panicată.

- Spune-mi tot! Cu detalii! Ce treaba am eu cu Biggie? Ce s-a întâmplat? S-a aflat ce am făcut anu’ trecut? A fost descoperit? E suspect de ceva? A mers vre-un transport de cocaină prost şi acum se dezgroapă tot? Sau a..
- Tshhhhhhh!!! Încet! Ai înnebunit? Dacă aude Valeria ceva despre asta şi îi spune lu unchi-miu cu ce fel de oameni umblu, mă dă el însuşi pe mâna copoilor!

Mă uit în dreapta s-o văd pe Valeria la capătul barului, ştergând nişte pahare. Vede că o observ, îmi zâmbeşte şi îmi face cu mâna. Valeria are 19 ani şi lucrează în cafenea de un an jumate. Dacă nu mă înşel, este în anul întâi la psihologie. Adoră copiii, şerpii, pizza Calzone, şi e un fan înfocat al lui Vivien Leigh. O dată, ca să îmi demonstreze asta, mi-a spus absolut toate replicile ‚Scarlett O’Hara’ din „Pe aripile vântului”, fără pic de ezitare, şi cu tot cu intonaţie. Eu ştiu precis că avea intonaţia potrivită! „Pe aripile vântului” e filmul meu preferat.
Marian e înebunit după Valeria. A invitat-o în oraş din prima zi în care a început să lucreze în cafeneaua unchiului său, dar deoarece l-a refuzat, nu s-a mai sichisit să lupte pentru ea, de atunci. Oricum, asta nu m-a convins. Dacă n-ar mai vrea-o, ar înceta să compare toate fetele care trec pe stradă, cu ea.. n-ar recunoaşte nici să-l tai.

- Calmează-te.. lasă asta acum.. noi am venit aici să savurăm o cafea, nu să ne luăm în cuţite.
- Eu sunt în pericol de a intra la puşcărie iar tu îmi propui cafea în loc să-mi explici ce se întâmplă?
- Vezi? Vezi?? Vechea tu! Ca de obicei te precipiţi! Calm, puştoaico. Nu ajunge nimeni în puşcărie.
- Atunci ce vrea de la mine?
- Ce i-ai promis.
- …
- Te faci că ploo’? Ce i-ai promis anul trecut când te-a scos din căcat?
- ..Nimic.. i-am mulţumit.. atât
- Clar i-ai mulţumit.. nu mai puteai închide telefonul fără a-i mai mulţumi de încă şapte ori, dar este ceva ce i-ai spus.. trebuie să-ţi aminteşti..
- ..Tş.. ce i-am spus?
- Chiar nu mai ştii?
- ….nu.. chiar nu.

Marian priveşte din nou înspre Valeria pentru a se asigura că nu trage cu urechea. Aceasta şterge pahare, absentă.

- I-ai spus că-i vei rămâne datoare pe viaţă.

În mintea mea, ceva face ‚click’.

- În nici un caz!
- N-ai voie să-l refuzi. Ştii ce a făcut omul ăsta pentru tine!
- Am spus nu!
- Cum suna 5 ani de închisoare pentru omor din culpă, anu trecut?! Hah??? Nu te-am auzit! Cum suna?
- Marian, nu-mi face asta, te rog..
- Dar de ce te văicăreşti atâta, nu înţeleg.. nici măcar nu ţi-am spus încă ce vrea de la tine.
- Ştiu ce vrea..
- Ba chiar cred că nu ştii..
- Cum să nu ştiu? Îi ştiu toate afacerile! Ştiu despre kilogramele de cocaină, despre armele de ultimă oră şi ştiu şi despre bordelul de lux pe care l-a deschis acum de curând.. are nevoie de fete, asta e?

Marian râde.

- Nu.. nu are nevoie de fete. Încă are prea multe, zice. În fiecare zi îi aduc târfele o prietenă de-a prietenei de-a prietenei care au nevoie de bani şi sunt dispuse să facă orice pentru ei, aşa că nu..

Super.. click-ul a dispărut.

- Atunci.. ce favoare ar putea el să-mi ceară mie?
Marian zâmbi.
- Mă crezi că pentru o secundă te-am invidiat când am auzit?
- De ce.. ce ai auzit?
- Puştoaico, hai s-o luăm de la capăt. Deci, tu ştii despre toate afacerile lui Boo, aşa e?
- Da. Cocaina, armele şi bordelul.
- Mhm.. toate le ştii! Toate cele ilegale, adică. Ai uitat total de bambus, cărbune, panouri solare, platină şi hârtie.. nu?
- …
- Aşa credeam şi eu.. ascultă şi ascultă cu atenţie.
- Nu cred că voi reuşi să fac asta.
- De ce nu?
- Creierul meu tocmai a pierdut legătura cu şirea spinării.

Marian râde din nou.

- Haide, măi, calmează-te.. şi azi dimineaţă la telefon ai fost atât de crispată când ai auzit de marele barosan de nu mi-a venit să cred. Tipul ăsta n-ar trebui să fie ceva în genu’.. îngeru tău păzitor? Care este panica?
- …Care este panica?! Mi-e frică de mă cac pe mine, asta e panica!
- Exagerezi.
- Ba chiar deloc! Singurele lucruri pe care nu le poate face el însuşi, sunt afacerile din care nu ar ieşi viu! Aşa că trimite alte persoane în locul său. Am auzit că nişte bărbaţi, de la care a cerut anumite favori, au murit la scurt timp după ce le-au dus la bun sfârşit.. dacă n-au murit chiar în timpul desfăşurării acestora..
- Uău, uău, uşor, hooooo!! Ţi-am spus să te calmezi! Habar nai despre ce e vorba că şi sari ca o apucată. Îmi dai, te rog frumos, voie să-ţi explic??

Îmi îngrop chipul în mâini. Mi-e frică de ceea ce urmează să aud.. şi mi-e şi mai frică de faptul că nu voi avea voie să refuz. Parcă aştept ca Marian să îmi nareze soarta.. Soarta scrisă de un individ cunoscut sub Pseudonimul de Big Daddy Boo.. M-a scăpat de puşcărie.. îi datorez libertatea omului acela, dar nu şi viaţa. Se pare că, pentru el, nu e ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.. e dinte pntru dantură şi ochi pentru lumina zilei..

- ….Tu m-asculţi???
- Poftim?
- Ai auzit ceva din ce ţi-am spus?
- Ăă.. da.
- Ţie chiar îţi este atât de frică?
- Tu nu vezi că tremur?

Marian se apleacă şi îmi ia mâinile intr-ale sale.

- Totul va fi bine.. vei vedea. Nu este atât de dificil ceea ce îţi cere.. îţi cere doar să fii atentă să nu faci greşeli..
- Dar ce dracu îmi cere?
- Te-ai uitat vre-odată la „Curierul”?
- Da.. de fapt, ne-am uitat împreună, dacă îmi amintesc bine..
- Nu ştiu cât de bine îţi aminteşti tu, totuşi.. venisem din bodegă şi te îmbătasei groaznic..
- Ahh, da.. acum îmi amintesc. Scuze.. n-am putut fi prea atentă la film în seara aia..
- Nu-i nimic.. aveai nevoie de un umăr pe care să plângi..
- Să plâng?.. stai puţin.. am plâns? Doamne.. chiar mă îmbătasem! Povesteşte-mi tot că eu nu mai ştiu nimic. Despre ce am vorbit?
- Ha! Vezi? Erai atât de praf.. şi tu spui totdeauna "eu niciodată nu mă îmbăt să nu mai ştiu de mine, aşa cum faci tu, Marianeee".
- Poate că am avut un motiv.. ştii??
- Da.. îmi amintesc.. Ramona.
- Revenim la "Curierul".
- Păi.. ei bine, cam vrea să intri în pielea lui Frank..

Ridic o sprânceană.

- Hăăă?
- Sau Frankie, mai bine spus, să nu presupunem că ai avea trăsături masculine..
- Nu-mi vine să cred că ţie încă îţi mai arde de glume!
- Aşa e, iartă-mă, sunt un imbecil..
- Eşti!
- Ok.. vrea să.. transporţi ceva.
- …
- …Frankie?
- Nu-mi mai spune Frankie. Mă scârţâie pe creier.. îmi este suficient că trebuie să îndur "puştoaico". Cum adică.. ce vrea să fac?
- Să călătoreşti puţin
- Adică? Până unde?
- Păi, să vedem ..ţie-ţi plac portughezii, nu-i aşa?
- ………………..CEEEE?
- Portughezii, puştoaico. Mai ştii? Eram în a 12-a şi un tip din Portugalia ne-a oprit din drum să ne întrebe pe unde să meargă ca să ajungă în centru. Mi-aduc aminte că, atunci când a plecat, mi-ai spus că e bun.. frumoase amintiri.. tu să spui despre un bărbat că e ‚bun’..
- Mă zboară până în Portugalia?? E normal la cap??
- Ahm.. nu cred că a menţionat ceva de zbor.. decât până-n Maghiaria, dacă nu mă înşel.. şi dupaia schimbi mijlocul de transport la unguri.. până-n Italia mergi cu cineva cu maşina.. dupaia schimbi mijlocu de transport şi mergi cu un autobuz.. sau trenu, nu mai ş..
- POFTIM??
- Te rog frumos să te ca..
- Valeria, adu-mi te rog un pahar cu apă!
- Valeria, adu-i şi un baton de Snikers că mă îndoiesc că apa va ajunge..

Valeria pare uşor surprinsă de scena pe care o fac, însă nu mă pot calma pentru a nu-i trezi interesul în a trage cu urechea. Mie, cea care n-a ieşit în viaţa ei înafara graniţelor ţării româneşti, tocmai mi se cere a face un transport de mărfuri ilegale către extrema Europei. Previzibil.. Prea previzibil, aş putea spune.. Valeria vine la masa noastră cu un pahar de juma’ de litru cu apă, o aspirină, un baton de Snikers, o plăcintă cu brânză din partea casei şi un Espresso pentru Marian.

- Îmi aduci te rog şi..
- O pătrăţică de ciocolată amăruie pentru cafea? E deja în ceaşcă.
- …Serios? Uau, îmi cunoşti gusturile mai bine decât mama.
- Se pare că bei cafea în preajma mea mai des decât în preajma ei..
- Se pare că ai dreptate..

Valeria îi zâmbeşte afectuos, îmi face mie cu ochiul şi se îndepărtează . Efectiv, nu mă putut abţine să nu zâmbesc malefic la privirea lui Marian, aţintită pe spatele ei. Pufnesc uşor.

- Ce?
- Invit-o o dată în oraş, mă!
- Am invitat-o! M-a refuzat! Pa!
- Au trecut aproape doi ani de atunci! De abea venise aici. Nu te cunoştea! Acum ştie până şi ce fetişuri ai în materie de cafea.
- Uau, mare brânză, doar vin aici aproape zilnic.
- Eu zic să încerci..
- Eu zic să-ţi vezi de treburile tale! Chiar aşa.. revenind la treburile tale..
- Nu sunt atât de sigură că vreau să ştiu..
- Îţi convine, nu-ţi convine, ascultă! Am auzit că transportul ăsta e foarte important pentru că e primul de genu pe care îl face.
- Nu-l pot convinge să trimită pe altcineva? De ce riscă totul prin a trimite o româncă fără experienţă să facă asta??
- Pentru că nu mai are încredere în oamenii săi. Iar tu îi eşti datoare..
- Hmph!
- Ştii.. am auzit că a trebuit să facă un transport pentru Singapore..
- Singapore!!?
- Da.. nu te mai minuna atâta. Omu ăsta e mondial, nu ne jucăm cu amatori. Nu-mi vine să cred că habar n-ai! Pe ce lume trăieşti? Oricum, ascultă.. a trimis 3 dintre cei mai fideli curieri ai săi. A fost obişnuită faţada: trei băieţi aflaţi în excursie sau ceva cu crucea roşie pentru a-i ajuta pe cei nevoiaşi, bla bla, nu-mi amintesc prea bine.. oricum, au plănuit totul ca la carte. Şi-au plănuit popasurile, oamenii cu care vor face conversaţie, lucrurile tipice pentru turişti pe care le vor cumpăra, TOT! S-au prefăcut că sunt într-o vacanţă cu scop caritabil şi chiar şi atunci când erau singuri în cort sau în camera de hotel, nu scoteau absolut nici un cuvinţel despre marfa pe care o transportau. Ăsta este motto-ul tuturor curierilor ai lu’ Boo: „Sunt în permanenţă supravegheat, aşa că trebuie să păstrez tăcerea”.
- Şi totuşi.. au fost unii care au murit făcându-i servicii lui Boo..
- Exact despre asta vorbim acum. Asta e povestea celor care n-au scăpat vii. Fii atentă.. marfa a ajuns la destinaţie, a fost plătită..
- Despre ce vorbim?
- Despre cocaină.. multă cocaină. Şi de cea mai bună calitate..
- Cam cât?
- Jumătate de tonă.. au fost necesare 10 curse.
- …CÂT?
- Nu te precipita. Au fost o dată descoperite 2 tone într-un avion, iar asta e povestea celor care au fost prinşi.. cine ştie câte alte tone au fost transportate chiar sub nasurile lor de-a lungul istoriei…
- Şi.. 10 curse?
- Da, normal. Cum dracu’ să te cari cu 500 de kg de coca după tine din prima? Mori sub presiune.
- Dar nu la asta mă refeream.. nu au trezit suspiciuni? Nu au fost recunoscuţi?
- S-au deghizat la 8 curse din 10. S-a ocupat Boo de ei.. a avut grijă ca totul să decurgă perfect.
- Şi atunci.. de ce au fost ucişi?
- Stai că ajung şi acolo.. a ajuns marfa la destinaţie şi a fost plătită. Fiindcă era vorba de cea mai bună cocaină, băieţii trebuiau să se întoarcă la Biggie cu 18 milioane de euro. Au ajuns acasă cu numai 16 jumătate, spunând că cei din Singapore au refuzat să plătească mai mult şi n-au avut cum să se întoarcă cu marfa acasă, aşa că au acceptat preţul impus de ei. Cu Biggie, e de preferat să nu te joci în felu ăsta că iese nasol. Le-a spus transportatorilor că nu este nici o problemă, că nu se deranjează el prea tare pentru umila sumă de un milion juma de euro. Faza e că el nu se prea deranjează pentru atât.. nu-l impresionează ce e sub 10 milioane. Era doar siguranţa sa în joc şi păstrarea respectului faţă de el înşişi. A făcut investigaţii. A plătit pe cineva să meargă în Singapore sub pretextul de a afla, chipurile, dacă acei consumatori sunt mulţumiţi de marfă.. Ghici ce s-a aflat.. Cei trei băieţaş vândseră numai 450 de kg de cocaină şi au păstrat restul de 50 de kg.
- A.. înţeleg.
- Îţi dai seama că un tip ca Boo nu acceptă escrocherii de genu’..
- Îmi imaginez..
- I-a omorât cu mâna lui. Trei gloanţe. Pac pac pac..
- Taci.. te rog încetează, am înţeles..
- Gata, am terminat. Da ţie n-are de ce să-ţi facă rău că tu nu tragi în piept pe nimeni, niciodată. I-am dat cuvântul meu cu privire la asta..
- ..Mersi..
- Nici o problemă.. dă-mi şi mie o muşcă din plăcinta aia.
- Nimic nu-ţi dau. Stai aşa că ţi-am adus prăjitură...
- A, chiar, dă-mi prăjitura!

Mă trezesc cotrobăind în geantă după pâinea dulce cu afine, atunci când realizez că sunt privită de un cuplu în vârstă, pe geam.

- Uite..
- Trebuie să fie deja 8.. Îmi pare rău, dar am fost aici primii, asta e masa mea. Am spus.
- Nu-mi spune că nu vor mai intra în cafenea din cauza că noi ocupăm masa asta..

Bărbatul cuprinde umerii femeii sale cu braţul stâng pentru a o îndemna să meargă mai departe.. mă simt atât de prost, încât îmi vine să mă înec în paharul meu cu apă. Cu câtă dezamăgire priveau..

- Nu-i bai. Vor găsi altă cafenea la capătul străzii.. apropo, ce se aude de prăjitura mea?
- Poftim.. vezi că s-a cam întins glazura.
- Chiar.. era cât pe ce să uit..
- Ce să uiţi?
- Puştoaico.. noua culoare din păru' tău..
- Marian, te rog nu începe!!! Dacă nu poţi spune nimic drăguţ, atunci, taci!
- Dar de unde ştii tu că nu vroiam să spun că arăţi bestial?
- Că te cunosc.
- Bine. Arăţi ca o damă de companie.
- Uau, mersi! Deci eşti un super prieten! Mai întâi aflu că merg în Portugalia pentru un transport dubios, iar acum aflu că voi face toate astea arătând ca o târfă.
- Nu târfă. Damă de companie. Ea, spre deosebire de târfe, are clasă..
- Mersi, mă simt cu mult mai bine!
- Mă bucur! Şi nu mă numi tu pe mine un prieten fără sentimente că nu eu ţi-am adus ţie o prăjitură burduşită şi vai de capul ei. Doamne, femeie, cât de neatentă eşti cu geanta aia a ta..
- Ahh scuze, majestate, dar, ştii.. a trebuit să mă grăbesc!
- Sper că vei fi mai atentă cu transportul.
- Ha.. mă îndoiesc că vor încăpea 500 de kg de cocaină în geanta asta.
- Stai chill. Nu vei transporta tu cocaină ..
- ..A, nu? Dar despre ce vorbim? Bambus? Cărbune? Ce mai era?? ĂĂăă, a da, hârtie.. panouri solare, probabil?
- Naaah. Nimic de genu’. E ceva cu care Biggie se ocupă de puţin timp. Ceva mai valoros decât acele 500 de kg de cocaină.. dar suficient de mărunt ca să încapă la tine în geantă..
- Serios?….Ce anume?

Marian zâmbeşte, văzând că entuziasmul ia locul fricii în privirea mea. De-a lungul conversaţiei, am prins gustul pentru aventură şi primejdii.. de ce bat din picior? Nu vreau să mor.. dar de abea acum realizez că vreau să văd ce e dincolo de barieră.. chiar aş putea spune că am nevoie de această excursie.. şi ce dacă mă bag în puţină primejdie? Vreau această experienţă! Vreau să-mi condimentez viaţa!
Marian soarbe din ceaşca sa de Espresso cu ciocolată amăruie.

- Ţi-am spus că, pentru o secundă, aproape că te invidiam. Puştoaico.. tu vei transporta diamante.

Mda.. se pare că am avut dreptate: Creierul meu chiar a pierdut legătura cu şirea spinării..

Ep. 2 - Ar trebui să-mi fie frică?

Moţăielile mele m-au costat un sfert de oră. Când am intrat la duş, habar n-aveam unde mă aflu până când am simţit jetul de apă rece izbindu-mi ceafa. Am ţipat. Apa rece devena apă fierbinte într-un timp ce părea exagerat de lent, dar într-un mod straniu, plăcut. De ce aş visa eu că îmi înjur fosta prietenă cu atât patos? Ne-am despărţit acum patru luni, două săptămâni, trei zile ..şi opt ore dacă sunt precisă şi totuşi.. de ce aş visa-o tocmai acum când sunt pe cale de a o uita?
Căcat! O doresc mai mult ca niciodată şi ştiu asta.
 Gelul meu de duş pare a avea un miros mai puternic decât de obicei... Nucă de cocos, scorţişoară şi vin.. halal combinaţie! Mirosul de scorţişoară îmi zgârie căile respiratorii, cel de cocos mă calmează, iar cel de vin mă excită. Ce?! Sunt şi eu om.
Ramona mi-a dăruit acest gel de duş. În seara în care mi-a dat papucii şi am ajuns acasă, m-am băgat la duş şi am golit jumătate din sticlă direct în spaţiul de scurgere. Desiur că m-am oprit la timp.. eram extraordinar de supărată, însă, încă o iubeam şi nu vroiam să mă descotorosesc de ea în totalitate.. Hm.. au trecut 4 luni de atunci şi încă mai este gel de duş în acest blestemat înveliş de plastic.. mă chinuie.. nu vrea să se termine. Parcă mă tachinează în fiecare dimineaţă, şoptindu-mi în ureche.. sau, mai bine spus, în nas: ‚te minţi singură. Eu nu pot dispărea.. sunt o parte din tine care niciodată nu va dispărea.. Niciodată, auzi?!’ Pozele cu Ramona, tricoul ei, aşternutul pe care l-am împărţit, nimic nu-mi aminteşte de ea mai mult decât acest gel de duş. 
Luala-r dracu! Luala-r dracu că se va termina în curând şi habar n-am de unde voi mai face rost de altul! Poate chiar este o parte din mine, iar oricare alt miros de gel de duş îmi provoacă greaţă. Sau poate că aberez.. sau poate că ar trebui să mă dau pe bărbaţi. 
Râd. Ce simpatică îmi sunt uneori…
Bărbaţii.. aveam şaişpe’ ani. Prietenele mele Dana, Carmen şi Cristina, toate îşi pierduseră virginitatea pe la paişpe, cinşpe ani şi mă tachinau continuu că eu încă eram neatinsă. La orele de biologie îmi dădeau coate şi îmi arătau diferiţi colegi de-ai noştri cu degetul, că deh! ‚ăla ar fi perfect pentru tine.’ ‚Ce zici de ăla?’ ‚Ce zici de celălalt?’ Normal că nu le puteam spune că mă atrage Paula din clasa paralelă mai mult decât oricare armăsar pe care mi-l arătau ele. Dacă le-aş fi spus de adevăratele mele orientări sexuale, de care eram conştientă încă din clasa a 6-a, ar fi fugit de lângă mine cu o sută pe oră. Nu ştiu ce dracu e în capul fetelor hetero atunci când aud de lesbiene. Cine se cred? Doar pentru că prefer persoanele care împart acelaşi sex cu mine, nu înseamnă că îmi vine să sar pe toate fetele pe care le văd. Aşa cum ele au anumite genuri în materie de băieţi, aşa am şi eu gusturile mele în materie de fete. Numai şi numai un anumit gen de fată, te rog! Desigur, eram de părere că toate prietenele mele sunt frumoase. Toate aveau ochi luminoşi şi păr impecabil, ca să nu mai vorbim de siluete armonioase şi forme demne de muşcat dar, sincer, nu m-aş fi culcat cu vre-una din ele, nici dacă era să mă plătească.

Din cauza că, într-un fel, mă făceau să-mi fie ruşine de mine, decisesem să-mi fac şi eu, ba din curiozitatede, ba de dragul lor, un prieten. Alex. El a fost primul şi singurul bărbat din viaţa mea. Subliniez: bărbat! Era în ultimul an, deci cu doi ani mai mare ca mine. Ne-am cunoscut în timp ce el era în detenţie iar eu, de servici pe şcoală. Eram în laboratorul de chimie. El trebuia să scrie ce ştiu eu ce prostie, iar eu trebuia să aranjez o serie de 50 de eprubete. Îi transpirau palmele şi încerca să facă o mică conversaţie până când, înainte să sune clopoţelul, şi-a luat inima-n dinţi şi m-a invitat în oraş. Am acceptat scurt şi sec, i-am colectat numărul de telefon şi am plecat acasă. Nu l-aş fi sunat nici în o mie de ani dacă nu m-ar fi frecat fetele mele la icre. L-am sunat într-o seară de sâmbătă. Fetele erau la mine pentru o petrecere în pijamale. Era pe speaker, vocea îi tremura dar tot ce puteam auzi erau prietenele mele chicotind de zor. Ştiu.. ştiu.. tipicul de fete stupide de liceu, dar hey! M-am distrat la culme! Două zile mai târziu, Alex şi cu mine ne-am cuplat. După o lună i-am cedat insistenţelor şi m-am culcat cu el, iar, efectiv, trebuie să spun că a fost exact aşa cum mă aşteptasem: Mult stres pentru o nimica toată. Dana şi Carmen erau în al nouălea cer că ‚în sfârşit am păşit şi eu în lumea celor vii'. Cristina se dădea şi ea fericită pentru mine, când, de fapt, fierbea pe dinăuntru. Abea mai târziu am aflat că era îndrăgostită până peste cap de Alex. Se îmbătase la ziua mea de 17 ani şi mi-a confesat tot, cu lacrimi în ochi şi îmi amintesc cu precizie momentul în care i-a căzut maxilarul când i-am spus fericită „Alex? Chiar îl vrei?! Ia-l! Te rog, ia-l!” În noaptea următoare s-au culcat împreună. A doua zi am avut un motiv să-i dau papucii primului şi singurului bărbat cu care am avut vre-odată legături amoroase. Slavă Domnului!

~* Can I touch you there.. touch you deep inside.. Can I touch your heart.. the way you’re touching mine.. *~

Îmi sună telefonul, iar eu sunt la duş. Trebe să-mi întrerup cascada de amintiri o dată cu oprirea cascadei de apă caldă, pentru a fugi în dormitor udă şi dezbrăcată. Mai este nevoie să menţionez faptul că-mi iau o frumuseţe de trântă pe drum?

- Da?! 
- Salut, eu sunt. 
- Ştiu că tu eşti, ţi-am văzut mutra pe ecran. Ce este? 
- Îl mai ştii pe Big daddy Boo? 
Brusc mi s-a ridicat părul de la ceafă. 
- Da.. de ce? 
- Bun.. pentru că te caută.  
- Pentru?
- Discutăm detalii când vii aicea. Vroiam doar să îţi spun ca să te pregăteşti sufleteşte..
 - Stai că nu înţeleg... de ce ar trebui să mă pregătesc sufleteşte?
- Răbdare, măi, răbdare.. vei vedea tu.

Brusc, răguşesc.

- Deci.. noi ne vedem azi cu motiv? Adică.. e ceva ce trebuie să-mi spui? 
- O, da. 
- Ar trebui să-mi fie frică? 
- Rămâne de văzut. 
- Super, fix asta îmi mai tebuie! 
- Încă ceva.. mai ai prăjitură cu afine de alaltăieri seară? 
- .. de ce vrei să ştii asta? 
- Că vreau să-mi aduci! Mi-e poftă. 
- Marian, m-ai scos de la duş ca să mă întrebi dacă am un număr de telefon şi o prăjitură? 
- Tu erai la duş?! E 7, femeie!!! 
- Şi?! 
- Cum şi?!Dacă întârzii te.. te.. te mănânc! 
- Bun, atunci, n-o să-ţi mai trebuiască prăjitura! 
- Crezi tu! Voi avea nevoie de prăjitură ca să te diger ..Stai puţin.. tu ai ieşit acum de la duş ca să răspunzi la telefon? 
- Da!  
- Asta înseamnă… că ai răspuns la telefon udă şi dezbrăcată?! 
- Pa, Marian!


Marian cu prăjiturile lui cu tot. Acum ce fac? Să reintru la duş sau să nu mai intru la duş? Oricum m-am spălat dar statul degeaba sub jet-ul de apă îmi face bine.. mă calmează. Mai am doar o jumătate de oră timp să mă pregătesc, ceea ce ar însemna că trebuie să mă îmbrac şi s-o şterg dacă vreau să ajung la timp. Mă întorc la duş.. 5 minute poate să mă aştepte şi Marian că doar nu moare, mai ales că îi aduc şi prăjitură. Trebuie să mă calmez.. Big daddy Boo vrea să mă vadă. Asta nu miroase a bine.. asta nu miroase a bine deloc.
Ies de la duş şi mă uit în oglindă. Zâmbesc. Îmi place noua culoare din capul meu. Mă face mai tânără. Merg în cameră ca să mă usuc şi să mă îmbrac. Nu mai am timp pentru micul dejun dar mai am două bucăţi de prăjitură cu afine în frigider. Marian se va supăra că va trebui s-o împărţim, dar măcar să zică mersi că îi aduc. Mă uit din nou în oglindă fără a vedea nimic. Ies din casă la 7.27, o salut pe Doamna Petru, vecina mea de la 2, şi mă îndrept spre cafenea. N-am nici un ban la mine, aşa că sper ca Marian să nu-şi fi uitat promisiunea de a face cinste astăzi. Trec pe lângă un grup de 3 băieţi. Unul din ei fluieră după mine, altul mă invită la o bere, iar cel de-al trei-lea mă face târfă că îi ignor. Dacă nu grăbesc pasul am să întârzii.. deja este 7.31. 
Când ajung în faţa cafenelei, uit de tot. Parcă totul se învârte. Parcă aud mii de voci în jur. Parcă nu e ăla Marian care îmi face cu mâna de la masa sa preferată de la geam. Nu văd, nu aud, nu simt şi nu gândesc absolut nimic.. înafară de figura supărată şi impunătoare a lui Big daddy Boo. Mafiotul secolului are treabă cu mine.. 
De data asta.. am dat de dracu!