Ep. 4 - Când te izbeşti de izbiri

Diamante.. Diamante.. Diamante.. DIAMANTE!
Parcă am murit şi am ajuns într-un Iad unde întregul décor ţipă “RAI”!!.. Ce e asta? De ce e asta? De ce sunt atât de calmă în privinţa asta? Aş putea muri.. ba chiar, mai rău ! Şi ce naiba e în capu’ omului ăluia? I s-a acrit de atâtea transporturi reuşite şi se întreabă ce se află dincolo de graniţele succesului ? Ii arde de închisoare ! Asta e clar ! Iar nemernicu’ mă trage şi pe mine după el..

- Ce planuri ai pentru astăzi ?
- Ă.. poftim ?
- Iar nu m-asculţi ?
- Nu. Din nou.
- Măsoară-ţi, te rog cuvintele.. înţeleg că eşti puţin stresată dar mai coboară de pe Olimp..
- Marian, încetează ! Pune-te puţin în pielea mea !
- Mai adineauri erai ok cu asta..
- Ei bine, mai adineauri aveam impresia că visez.. Mai adineauri mă imaginam Frank din « Transporter », într-un costum elegant, alergând cu un pistol în mână şi scăpând în ultima secundă din raza exploziei. Oricât de mult aş tânji după puţină adrenalină, chiar mă îndoiesc că voi duce treaba asta la bun sfârşit..
- Puştoaico, vorbeşti de « Transporter », nu de 007 !
- Hai mai lasă-mă !

Marian iar râde. Râde ! ..cum reuşeşte ?

- Eu aş zice să priveşti partea bună a lucrurilor..
- Ah, serios ? Şi care ar fi aia ?
- Păi.. vei avea ocazia să vizitezi multe ţări străine.. după cum am spus mai înainte.. va trebui să te prefaci că eşti turistă. Ca să-ţi iasă asta va trebui să faci pe turista, ştii? Înafară de asta vei avea ocazia să întâlneşti multe persoane interesante noi.... ahh, da, şi vei avea ocazia..
- Să mi se zboară creierii ! Mulţumesc frumos, ştiam asta deja.
- Hm.. probabil. Dar nu asta vroiam să-ţi spun.. Vei trece prin Italia ! Mi-e o ciudă de mor că mergi acolo fără mine ! Să-mi trimiţi vreo trei Calzzone autentice că de nu, vezi tu când te întorci acasă..
- DACĂ mă-ntorc acasă..
- Ştii, puştoaico..nu îţi înţeleg pesimismul..
- Deci nu-mi vine să cred cât de egoist poţi gândi !
- De ce ? Că, spre deosebire de tine, văd partea plină a paharului ?
- Nu ! Pentru că tu te gândeşti numai la splendoarea excursiei în loc să-ţi faci griji pentru mine ! Marian, eu urmează să fac un transport ilegal de diamante ! De diamante !! Tu ştii ce înseamnă asta ? Că va trebui să îmi pun mâinile în cap din două în două minute pentru a mă asigura că încă mai este ataşat de restul corpului. Tu-mi vorbeşti despre mania ta cu bucătăria italiană.. dar nu te-ai gândit nici o clipă că , de la stres, dacă voi reuşi să iau o singură gură dintr-o pizza Calzzone, e mult ! Deci nu-mi mai spune tu mie că-ţi este ciudă ! Vrei să faci transportul ăsta în locul meu ? Fă-o ! Te implor să-l faci !

Marian mă priveşte cu toată fiinţa sa.. Nici nu pot exprima în cuvinte intensitatea acestei priviri.. ultima oară când m-a privit aşa, eram în a 10-a şi plângeam de mama focului în timp ce îi povesteam că mi-a murit bunicul cu o seară înainte. Nu ştia ce să-mi spună.. Pur şi simplu mă privea. Mă privea cu un amestec de milă, dragoste, furie şi revoltă, pe care îl revărsa asupra mea fără pic de remuşcare.. De parcă ar duce o povară pe care nu şi-o doreşte şi mă obligă pe mine s-o preiau pentru a-l scăpa de greutatea acesteia... De parcă sufletul său este o cameră prea mică şi prea întunecată pentru a cuprinde toată emoţia de care este capabil..
Da.. aşa mă priveşte Marian.. de parcă ar fi martor la un procedeu de auto-distrugere.

- Te rog nu te mai uita aşa la mine.
- Cum mă uit la tine ?
- ..Aşa ! Aşa cum te uiţi acum.. te rog nu te mai uita aşa la mine..
- Ce-ar fi să nu mă mai uit deloc ?

Înainte să înţeleg la ce se referă, Marian se ridică de pe scaun şi îşi ia haina de piele de pe spătarul acestuia.

- Te rog nu-mi spune că vrei să pleci.. Stai puţin.. te-ai supărat pe mine ? Ce-am făcut ?

Marian se face că nu mă aude. Cotrobăie prin buzunarele gecii sale după portofel, scoate două bancnote de 10 lei din el şi le aşează pe masă cu un zgomot mai mare decât ar fi trebuit.. La mine nu se uită deloc. Îşi aruncă geaca peste umeri şi din cauza brutalităţii cu care se mişcă, îşi vârăşte mâna dreaptă în mâneca stângă a gecii.

- Rahat!
- Stai să te ajut..
- N-am nevoie de ajutor, lasă-mă.
- Am voie să ştiu ce ai ??
- …
- Marian, vorbeşte cu mine.

Marian se întoarce cu spatele la mine şi se îndreaptă spre ieşirea din cafenea de lângă masa noastră.

- Ştii ce m-a enervat la tine din totdeauna ?
- ..Ce ?
- Faptul că eşti incredibil de bătută-n cap !
- ..Poftim ?
- M-ai auzit bine ! Cum dracu’ poţi să-mi spui mie.. MIE!- cel care ţi-a fost alături din totdeauna- că sunt egoist? Tu crezi că nu-mi fac griji pentru tine? Hă? Chiar asta crezi ? Atunci cum îţi explici faptul că eu, aseară, după ce m-a sunat Big Daddy, n-am mai putut adormi că mă gândeam la toate prostiile posibile care ţi s-ar putea întâmpla! Cum vroiai sa-ţi dau vestea? Cu lacrimi în ochi şi mesaje de adio? Ştiam prea bine cum vei reacţiona dar am ales să îmi dau toată silinţa să-mi păstrez buna dispoziţie şi optimismul ca să te încurajez! Eu, spre deosebire de tine, nu m-am născut mincinos desăvârşit! Mie nu îmi e uşor să îmi ascund sentimentele şi emoţiile. Să-ţi dau vestea, păstrându-mi calmul, mi-a fost.. nu greu, ci incredibil de greu ! Iar tu susţii că sunt egoist ?!
- Marian, eu..

Aud uşa cafenelei izbindu-se. Parcă a izbit întreaga încăpere. M-a izbit şi pe mine de-odată cu ea. În clipa următoare îmi îngrop faţa în palme şi oricât de mult îmi doresc să-ncep să plâng pentru a mă elibera de greutatea propiului corp.. lacrimile nu vor să vină. Vorba celor de la Goo Goo Dolls, în piesa “Iris” « You can’t fight the tears that ain’t coming..”

- Eşti ok?
- ..Hă? Ah.. da, Valeria, sunt ok..
- Marian a plecat cam supărat.. v-aţi certat?
- Se pare că da..
- Eh.. vă împăcaţi voi. Nu rezistaţi prea mult unul fără celălalt.
- ..Sper să ai dreptate. Adu-mi te rog nota de plată.
- Imediat..

Valeria revine la masa mea cu carnţelul ei cu fluturaşi galbeni.

- Doi lei, nouăzeci.
- ..Poftim ? Cum doi lei nouăzeci ?
- Păi, să vedem.. paharul cu apă e doar un pahar cu apă aşa că îl tăiem de pe listă.. ăă, plăcinta oricum a fost din partea casei, asta am şi spus de la bun început.. aspirina e de la mine din geantă, şi în calitate de prietenă mi-e imposibil să–ţi cer s-o plăteşti.. iar Espresso-ul lui Marian, împreună cu bucăţica de ciocolată amăruie, nu-l comandase nimeni aşa că şi el vine din partea casei. Prin urmare, tot ce trebuie să achiţi este batonul de ciocolată. Snikers-ul face doi lei şi nouăzeci de bani.

Valeria îmi face cu ochiul. Mă uit la ea de parcă o văd pentru prima dată în viaţa mea. Aproape că am şi uitat că mai există aşa ceva precum oameni care nu au uitat că sunt şi ei simpli oameni.. Sunt specimene rare, e drept, dar se pare că asemenea oameni încă mai există.. slavă cerului! Încep să înţeleg de ce e Marian atât de înebunit după fătuca asta..

- Hm.. doi lei nouăzeci.. scumpe rău batoanele de Snikers în ziua de azi..
- Să ştii că..
- Poftim, scumpo. Păstrează restul.

Valeriei îi înmânez ambele bancnote de 10 lei pe care mi le-a lăsat Marian pentru a plăti consumaţia noastră.

- D-dar..

Valeria ar fi în stare să vină după mine pentru a-mi da banii înapoi, de aceea şi ies din cafenea înainte ca aceasta să realizeze că tocmai i-am lăsat cel mai gras bacşiş pe care i l-a lăsat vre-odată o fată. Când am ieşit afară, primul lucru pe care l-am remarcat a fost cerul incredibil de senin. Pe lângă zgomotul maşinilor care se înghesuiau să iasă de pe strada aceea mică şi aglomerată, pentru a ieşi pe strada principală, am putut auzi cel mai sufletist “Mulţumesc!!”, adresat mie. Zâmbind, întorc capul pentru a vedea capul Valeriei ieşind din cafenea, dăruindu-mi cel mai dulce zâmbet din istorie. Ce dar frumos pentru o asemenea dimineaţă blestemată de sâmbătă..

Drumul spre casă a fost mai lung decât m-am aşteptat. Deşi în baia apartamentului meu am o oglindă enormă, m-am oprit în faţa brutăriei pentru a-mi cerceta înfăţişarea în vitrină.. Arăt de parcă toată lumea mi-ar fi căzut în cap.. dacă toată lumea mi-a căzut în cap, atunci lumea trebuie să fie un loc incredibil de roşu.. un roşu care dă spre portocaliu.. o flacără nimicitoare ! Nu sunt atât de sigură că îmi mai place culoarea cu care mi-am vopsit părul.. Mă reprezintă ? Pe mine ? Eu, transportatoarea?! Un gând groaznic îmi fulgeră prin minte, obligându-mă să închid ochii şi să găsesc tăria necesară pentru a merge mai departe. Ajunsă în scara blocului, chem liftul cu o plictiseală totală, realizând cu 10 secunde prea târziu că acesta se află chiar la nasul meu. În secunda în care rceierul îi comandă şirei spinării să întindă mâna, liftul este chemat de o altă persoană. Super ! Dă-i şi urcă scări ! Scările nu sunt un chin prea apăsător.. mai apăsători sunt paşii pe care trebuie să-i fac până la intrarea în grota mea sufocantă.
Vârăsc cheia în broască cu un dezgust total..
Şi imediat cum păşesc în dragul şi scumpul meu apartament..
Închid uşa fără pic de zgomot..
Şi mă pus pe-un plâns de crăpat zugrăveala de pe pereţi !
_____________________________________________________________________

O oră mai târziu mi-am spus că m-am descărcat suficient şi că a venit timpul să mă răsfăţ cu un borcan de Nutella, un film bun, şi un duş. Încep cu duş-ul.. magnificul duş ! Imediat cum apa rece îşi plimba stropii prin părul meu, m-am decis că vreau să mă uit la « Gone with the wind », îmbrăcată în tricoul Ramonei, nişte boxeri bărbăteşti şi o pereche de şosete de lână a la’ bunica.. Acest gând automat mi-a dat o senzaţie de linişte.. aşa o linişte.. încât aproape am dat uitării faptul că viaţa mea urmează a depinde de o punguliţă de pietre preţioase.
Ies de la duş, mă usuc, îmbrac hainele esenţiale stării de pace, cotrobăi în dulapul de bucătărie după borcanul neatins de Nutella şi o linguriţă, şi mă aşez comfortabil în faţa filmului meu preferat.

De abea a rămas Scarlett văduvă că a şi dispărut jumătate din cantitatea de Nutella, mai adineauri prezentă în borcan.. Halal procedeu de îngrăşare !

~* Can I touch you there.. touch you dee.. *~

- Alo?!?
- Uau.. ce prompt răspundem ! Salut, puştoaico.. eu sunt.
- Da.. ştiu că eşti tu.. ce e?
- Am veşti..
- Altele ?
- Cam da..
- Mă vor prost-dispune?
- Într-un fel.. dar nu ştiu la ce ţi-ar ajuta pentru că imediat va trebui să te pui în mişcare.
- ..Adică ?
- Adică am aflat şi eu acum 5 minute.. căă.. Hai să-ţi explic altcumva.. mai ţii minte când ţi-am spus că s-a menţionat ceva de un ..zbor până la unguri?
- Da.
- Ei bine.. n-a fost alarmă falsă, vei zbura până-n Ungaria.
- Marian, este ceva ce vrei să-mi spui?
- Da, ştiu, e o veste extraordinara că econmiseşti timp şi nervi
- Tu m-asculţi?!
- Să m-asculţi tu pe mine.. deci.. vei zbura, da?
- E totuşi atât de prost încât să rişte să fiu descoperită într-un aeroport?
- Calmează-te că nu vei avea diamantele asupra ta. Diamantele le vei primi de abea în Ungaria.. te întâlneşti cu ..unu’ la ..la un fast-food.. cu numele de.. ăăă
- Cu unu’ la un fast-food.. Să înţeleg că ai fost prea buimăcit ca să reţii toate numele ungureşti, aşai?
- Ahh, nu. Doar îmi stă pe limbă.. nu mai ştiu dacă e Mec sau KFC.. oricum, planul de bătaie ţi-l va trimite Big Daddy prin mail mâine sau poimâine..
- Mhm.. bine..
- Aşa.. deci ! Situaţia ta e următoarea.. zbori până în Ungaria, da ? Acolo primeşti diamantele de la un individ, dupaia te duce un prieten de-al individului cu maşina până în Austria. Din Austria iei un autocar pentru Italia, iar din Italia mergi pe o croazieră de lux, şi da, trebuie să menţionez ‘de lux !’ până în Spania.. ruta se desfăşoară astfel pentru a evita pe căt posibil contactu’ cu Germania şi Franţa.. deja din Spania au portughezii grijă de tine..
- Cum adică au portughezii grijă de mine ?
- Nu-ţi fă probleme, sunt oameni ok..
- Marian, te rog renunţă la optimism măcar pentru două secunde..
- Nu renunţ la optimism pentru că mi-eşti dragă.
- ..Mersi..
- Aşa, acum vestea proastă..
- Ah, astea erau veştile bune ?
- Vestea bună era că zbori până în Ungaria..
- Asta mi-ai spus-o deja de o sută de ori!
- Vestea rea e că avionul tău pleacă în mai puţin de două ore de la Otopeni.
- .. CEEE ?!??!?!?!?!?!
- Hai, puştoaico, grăbeştete ! Ia-ţi o valiză mare, dar să nu pui mare lucru în ea pentru că o vei umple cu cumpărăturile din ţările străine pe care le vei vizita..
- MARIAN !!! LASĂ-MĂ CU GLUMELE TALE !!! Eu zbor în Ungaria AZI ?!?!??!
- Care azi ?! Peste o oră, azi e deja mâine ! E unşpe seara ceasu’ !
- TU-ŢI BAŢI JOC DE MINE ??!??!?!?!?
- Ohoo, cineva trebuie să se calmeze urgent !
- Cum dracu’ ajung eu la Bucureşti în mai puţin de două ore ??? ZI ŞI TU !
- Calmează-te, puştoaico.. nu mi se spune ‘furios şi iute’ degeaba.
- Furios şi iute te prezinţi la mine în maxim zece minute!!

I-am închis în nas.. tremur toată! Plec din ţară.. astăzi ! Am diamante de transportat..
Doamne! Zbor până-n Ungaria !..
CU CE DRACU MĂ-MBRAC?!?!