- Era o dupamiază incredibil de plăcută.. era primăvara anului trecut. Ieşisem cu Marian şi încă două colege de facultate de-ale noastre să sărbătorim faptul că toţi patru am luat restanţele cu brio. Mare sărbătoare! Am stat ca proştii pe scările fabricii de fier pentru a bea o sticlă amărâtă de Angelli din care mai luaseră patru-cinci colegi câteva guri. Eu fusesem cea care insistase să se cumpere o sticlă de Angelli.. nici nu ştiu de ce făcusem asta.. nu mă dau în vânt după şampanie. Beau rar dar când o fac, mă axez numai pe alcooluri tari. Bănuiesc că de vină trebuie să fi fost faptul că era cea mai ieftină băutură alcoolică din acel magazin.. Cele două fete aveau, împreună, 80 de mii de lei vechi la ele, iar Marian avea numai o bancnotă de 50 de mii şi o monedă de-un Euro pe care o găsise la vârsta de şaptişpe ani lângă o benzinărie şi şi-a promis că nu o va schimba niciodată, nici dacă viaţa sa va depinde de asta. Eu aveam la mine 15 milioane de lei vechi.. în dimineaţa aceea îmi primisem salariul pe cele 3 luni infecte în care mi-am risipit toţi nervii şi toate transpiraţiile lucrând la Fornetti-ul de lângă facultate. Este chiar o poveste a naibii de amuzantă dacă e să spun aşa.. Nu mă întreba cum am reuşit să-mi împac şi şcoala, şi serviciul şi şi viaţa cotidiană dintr-un foc, că nici eu nu mai ştiu. Ştiu doar că şefa mea, adică o femeie de vreo patruzeci-cincizeci de ani care îmi era colegă de stand, era o idioată. În prima lună nu îmi dăduse banii că avea nevoie de ei.. mă aburise cu poveşti gen "fata mea imprundentă de 16 ani va naşte în curând.. nu ştiu cine e tatăl dar avem urgentă nevoie de bani pentru a cumpăra hăinuţe şi a plăti chiria. Te rog nu te supăra pe mine. Ştiu că şi tu ai probleme cu facultatea dar fă o faptă bună.. Împrumută-mi mie salariul tău de luna asta.. ai salva o viaţă. Şi dacă faci asta pentru mine, luna viitoare îţi plătesc dublul la ambele salarii." Ştiam că asta nu se va întâmpla, dar ce dracu era sa zic? Am acceptat, fiind pe moment, incredibil de mândră de gestul meu mărinimos. Când am ajuns acasă, m-am pus pe spălat vase şi am spart două pahare şi o farfurie în procedeu. Înţelegi tu.. Oricum, a doua lună mi-a băgat tot scuza cu fiica însărcinată pe gât pentru ca în a 3-a lună să-mi pierd definitiv cumpătul. În ziua în care se împlinise oficial 3 luni de când lucram acolo pe degeaba, m-am prezentat la datorie cu 20 de minute mai devreme. Colega mea de stand vroia să plece imediat cum ajunsesem.. "urgenţă", cică. Am întrebat de salariu de vreo patru ori dar ea evita să-mi răspundă, bolborosind ceva cu privire la robinetul din bucătărie care îl lăsase deschis în acea dimineaţă. Ea era cu mâna pe clanţă în momentul în care mi-am uitat omenia şi, de nervi, am dat un şut puternic în cuptorul de lângă uşă, care i-a căzut instinctiv pe piciorul stâng. Daune provocate? Gamba piciorului stâng arsă şi două degete rupte. Dacă ar fi fost după mine, i-aş fi spart capul, fie dacă era să apelez la ajutorul cuptorului sau nu. În fine.. iartă-mă, m-am pierdut în detalii. Oricum, partea importantă este următoarea.. Marian se interesase de fiica şefei mele. S-a adeverit că nu avea 16 ani, ci 32. Era avocată şi avea o familie a ei, într-un orăşel umil din Austria. Timp de o săptămână am trăit cu teama că mă va pune să-i plătesc daune fizice şi morale mamei ei.. În dimineaţa în care urma să-mi rezolv ultima restanţă, anume, cea la economie, am găsit în cutia mea poştală un plic A4 în care se afla un bileţel cu mesajul "îmi cer scuze în numele mamei mele", împreună cu salariul meu complet pe cele 3 luni. Aflasem ulterior că mama ei îi dădea de fapt bani amantului ei care era mai tânăr decât ea cu vreo 10 ani.. Oricum, motivele ei nu mă privesc şi nici atunci nu mă priveau. Ziua aceea începuse perfect. M-am prezentat la examen cu 15 milioane în geantă şi nu a trebuit să cheltui nici măcar un bănuţ pentru a-mi anula restanţa. Desigur că lui Marian nu-i spusesem nimic legat de bani. Şi plănuiam să nu-i spun nimic pentru că îl cunosc prea bine..
Trag cu poftă ultimul fum din ţigară, zdrobesc chiştocul în farfurioara cafelei mele, iar Jank, care a clipit de maxim 4 ori pe tot parcursul povestirii mele, face o mişcare bruscă şi îmi înmânează o altă ţigară. O refuz şi-mi gust cafeaua uşor călduţă.
- După ce am terminat sticla de şampanie, tipele alea două au plecat cu Marian. Eu, fiind atât de bine-dispusă, mi-am zis că nu iau taxi-ul până acasă deşi, în mod evident, mi-aş fi permis să fac asta, pentru a merge pe jos. Era aşa o vreme plăcută.. era cald şi uscat iar soarele era printre nori. Era perfect. Eu, de obicei, merg ori cu autobuzul, ori cu taxi-ul acasă.. de aceea nu mi-aş fi imaginat că mi s-ar putea întâmpla una ca asta singura dată când îmi ies din obicei..
Iau două guri zdravene de cafea.
- Blocul meu se află la capătul unei străzi de jumătate de kilometru. Pentru a ajunge acasa de la facultate, pe jos, am două opţiuni: Fie ocolesc jumătate de cartier şi traversez strada mea de la un capăt la altul, sau mă strecor printre blocuri, trec printr-un gang pustiu şi întunecos de fel şi gata, sunt în faţa blocului meu. Deja când mă aflam aproape de casă mă apucase oboseala şi nu aveam chef să mai ocolesc atâta pentru a ajunge în sfârşit acasă, în comodul meu pat. Am ales varianta mai simplă.. am mers printre blocuri. Cea mai proastă decizie posibilă.. fi atent cum se poate complica viaţa cea simplă şi frumoasă a unui student care are o mini-avere în geantă: Încă de când şerpuiam printre blocuri aveam impresia că sunt urmărită.. dar, desigur, nu mi-am băgat instinctele în seamă, deoarece eram prea ocupată cu planurile mele pentru a doua zi când aveam să dau năvală în toate magazinele tari din centru. Am trecut de blocuri şi am pătruns în gang.. iar la jumătatea gangului..
A trebuit să mă opresc un pic pentru a-mi termina cafeaua. Jank, fără a rosti o vorbă, ia ceaşca din faţa mea şi mi-o întinde pe a lui care este neatinsă. Văzându-mi uimirea pe chip, îşi ridică sprâncenele şi îmi face semne cu mâna pentru a-mi da de înţeles că tot ce vrea e să continui cu povestea..
- La jumătatea gangului aud pe cineva alergând în spatele meu.. când se apropie de mine am vrut să mă întorc să văd cine este într-o asemenea grabă.. însă mă întorsesem prea târziu pentru a-l putea evita. Agresorul meu mă trânti, din fugă, la pământ şi mă imobilizase, ţinându-mi ambele mâini de-o parte şi de alta a corpului. Ţipam.. dar ţipam în zadar că oricum n-avea cine să mă audă. Tipul purta o mască şi era bine-făcut. Greutatea sa îmi zdrobea trupul şi aveam impresia că strânsorile sale îmi blocaseră toată circulaţia din mâini şi creier. Dar sunt mândră de mine că nu mă pierdusem cu firea.. nu eram în stare de şoc şi, surprinzător, mă puteam concentra asupra numărului limitat de figuri de auto-apărare pe care le cunoşteam. De vreme ce nu avea nici o mână liberă pentru a face următoarea mişcare dar nici să-mi dea drumul nu putea că exista şansa să-l lovesc şi să scap, am realizat în acel moment că tipul agresase pe cineva pentru prima oară în viaţa sa şi că stătea cam prost la acest capitol. Cred că ăsta fusese şi unul din motivele pentru are nu intrasem în panică.. oricum.. mi-am spus din start: "Cu toate că e mai puternic decât mine, în mod evident e mai prost."
Jank pufneşte. Eu nu bag de seamă şi continui..
- Tipul mi-a spus scurt "Nu vreau să-ţi fac rău. Vreau doar geanta". Eu i-am răspuns la fel de scurt "Îmi pare rău. Nu ţi-o dau". Răspunsul meu nu-l luase prin surprindere, iar asta mi se păru curios într-un fel.. de parcă s-ar fi aşteptat să nu mă las cu una, cu două.. şi totuşi, tipul cântărea trei tone, purta o mască şi se afla deasupra mea. Am menţionat faptul că miroasea a ţuică? Oricum.. dupaia mi-a spus "În acest caz, am să te fac să mi-o dai" şi, încercând să-mi ţină ambele mâini cu mâna sa dreaptă în timp ce cu stânga cotrobăia prin buzunarul său de la spate după un cuţit, mi-am eliberat ambele mâini cu o mişcare bruscă, atunci când se aştepta mai puţin şi l-am lovit în faţă cu toată puterea de care dispuneam. Cuţitul zburase exact lângă geanta mea. Mă târâsem în grabă, în patru labe după el când agresorul meu m-a apucat de ambele glezne, şi cu o putere uimitoare m-a tras înspre el. Când m-a întors cu faţa în sus penru a mă imobiliza din nou, fără să gândesc şi fără să cântăresc şi celelalte opţiuni pe care le aveam, am înfipt cuţitul în gâtul său..
Jank îşi ţine respiraţia.
- Nu mă puteam mişca.. ucisesem un om.. pentru a-mi apăra blestematul de salariu pe 3 luni infecte de Fornetti. Mi-era scârbă de mine.. Şi astăzi îmi este.
Din două guri termin şi cafeaua care mi-a înmânat-o partenerul meu de conversaţie.. sau mai bine spus, receptorul stupefiat al monologului meu.
- Eram mânjită cu sângele agresorului meu. Nu ştiu cum de am găsit tăria necesară, dar am făcut-o. I-am dat jos masca.. tipul era un inivid de la facultate. Niciodată n-am avut o conversaţie propriu-zisă cu el dar ştiam că se mai saluta pe coridor cu Marian din pricina faptului că s-au ajutat reciproc la examenul de psihologie din anul întâi. Oricum.. detalii irelevante.. Marian se salută cu 95% din toţi studenţii facultăţii.. uneori doar ca să se simtă important, nu că i-ar cunoaşte. Îi stă în caracter să se bage în seamă fără un motiv anume. În fine.. mi-am luat geanta şi am fugit.
După o jumătate de oră m-am trezit cu poliţia la uşa mea..
Au dat buzna în apartamentul meu şi primul lucru care l-au făcut a fost să-mi cotrobăie în gunoaie unde, desigur că au găsit atât cuţitul cât şi hainele mele murdare de sânge..
Nu-mi amintesc să fi avut vre-un martor dar oricum mă prindeau mai devreme sau mai târziu deoarece am acţionat ca ultima proastă. M-au dus la secţie încătuşată.. familia tipului era acolo.. Mama, iubita şi fiu-său sau frăţiorul, nu ştiu ce naiba era.. dar ştiu că maică-sa plângea.. plângea zgomotos.. mi se strânsese inima când auzeam ecoul suspinelor ei în timp ce înaintam spre interogaţie.. şi puştanu plângea.. şi suspinele sale erau grele, însă nu mai grele decât cele ale mamei. Prietena lui nu plângea. Dar, uneori, îmi doresc din tot sufletul s-o fi făcut pentru a nu se mai uita la mine.. cu atâta ură. Atâta.. ură. N-am crezut că o privire poate emana atâta emoţie.. Acei ochi.. acei.. ă.. scuză-mă.
- Nu-i nimic.
- Nu, nu înţelegi.. este. Adică.. privirea aia..
- Ba da, înţeleg.
- Ba nu. Nu înţelegi.. era normal să se uite aşa la mine. Nu mă lăsam intimidată de privirile nimănui chiar şi dacă toţi oamenii din secţie aveau să mă privească aşa.. eu ştiam că am omorât un om prin auto-apărare. Trebuia să câştig cazul. Îl ucisesem pe individ pentru a nu mă lăsa ucisă. Eram de neatins.. E doar că.. m-au dus la interogatoriu, mi-au setat data judecatei.. şi când am ieşit de acolo.. şi am dat din nou ochii cu iubită-sa.. tipa mi-a zâmbit.
Jank face ochii mari.
- Da.. ştiu.. e aiurea dacă îţi spun aşa.. Dar chipul tipei ăleia m-a lăsat cu sechele, vezi tu.. a fost genul acela de zâmbet care indică.. un strop de nebunie. Parcă.. se prefăcea că era incredibil de nervoasă pe mine.. aşa o privire.. de parcă vroia să-mi rupă gâtul dar după ce am ieşit de la interogatoriu.. şi ea mai era pe bancă cu femeia în vârstă şi copilul.. se uita tot atât de urât, dar.. pentru o fracţiune de secundă.. un moment în care şi-a pierdut concentrarea.. parcă a uitat cât de mult ar trebui să mă urască şi.. mi-a zâmbit.. de parcă se prefăcea că mă urăşte dar nu putea.. de parcă.. s-a bucurat că i-am omorât bărbatul.
- Nu te mai gândi la asta, îţi faci singură rău.
- Tu nu înţelegi? Era genul ăla de zâmbet.. recunoscător. Da.. ăsta e cuvântul.. l-am căutat timp de un an şi de abea acum bag de seamă..
- Poate îţi era recunoscătoare într-un fel. Poate că nu avea o viaţă atât de uşoară cu individul.. poate că stătea cu el doar pentru copil..
- Poate..
- Aşa, dupaia?
- Dupaia totul a decurs ca rupt dintr-un cvasi-coşmar.
- Adică?
- Adică, eram supravegheată non-stop de copoi. N-am mers la facultate deloc în săptămâna aia deşi aveam voie.. la sfârşitul săptămânii era judecata.. şi deşi ştiam că n-ar trebui să-mi fac probleme deoarece aveam un avocat bun şi o poveste solidă, cu două zile înainte de judecată a venit marele bum. Avocatul meu m-a sunat ca să-mi dea veşti proaste.. anume că avocatul celor care mă acuză câştigase judecătorul de partea sa.
- Cum naiba?
- "Banii vorbesc.. banii vorbesc.. unii te ridică.. alţii te lovesc".
- Fi mai explicită.
- Judecătorul era unchiul agresorului meu.
- Căcat.
- Da.. aşa credeam şi eu.. n-am putut dormi, mânca, vorbi sau sta locului până în dimineaţa judecatei. Aveam gânduri sinucigaşe.. Până când, în cele din urmă mi-am spus că numai Dumnezeu mă poate judeca.. şi cu acest gând m-am îmbrăcat în cea mai frumoasă rochie pe care o aveam pentru a-mi deveni simpatică, gândindu-mă că, dacă e să fac răcoare.. am s-o fac cu demnitate. Mai aveam două minute până să ies din casă. Două.. când mi-a sunat telefonul. Am răspuns la el tremurând. Mi-era frică de orice şi oricine în acel moment.. la capătul firului era o voce groasă. Un bărbat sigur pe el, cu o voce groasă şi solemnă. Tremuram incontrolabil şi mă bâlbâiam într-un hal fără de hal.. înafară de "alo" nu m-a lăsat să rostesc nici o altă vorbă, deoarece mi-a spus în mai puţin de un minut absolut tot ce avea să-mi spună.. scurt şi la obiect..
- Şi? Ce ţi-a spus?
- Primele lucruri au fost "Stai acasă că te-a rezolvat tăticu"
- Şi ce vroia să spună cu asta?
- Că nu mai trebuia să mă prezint la tribunal.. că m-a salvat de la ani grei de penitenciar.. că eram liberă ca pasărea cerului.
- Asta e imposibil.
- Dacă ar fi fost imposibil, acum îmi smulgea colega mea de celulă părul din cap.. dacă nu mi l-ar fi smuls mai demult..
- Nu, deci aşa ceva nu există. N-are cum! Vinovat, nevinovat, martor, acuzat, avocat, nu contează! Judecata se ţine! Nimeni nu-şi pune pielea în pericol într-un asemenea hal încât să mituiască pruncii tribunalului şi să scape cu obrazu curat.
- Ei bine, el a reuşit.
- ..Dar.. cum?
- Nu ştiu..
- Şi.. de ce?
- Nu ştiu.
- Cum nu ştii?
- Nu ştiu. Pur şi simplu.
- Nu există.. trebuie să-ţi fi fost dator cu ceva.. sau să-ţi fie prieten apropiat să facă una ca asta..
- Tu nu înţelegi că nu ştiu?! Sau.. mai bine spus, nu ştiam.. acum m-am cam prins de planurile sale..
- Dar cine e individul?
- Marian se pare că îl cunoaşte mai bine decât mine.. de la el ştiu tot. Ştiu că e un mafiot foarte, foarte.. dar foarte bazat.. că are un imperiu al său.. şi că nimeni nu ştie cine e.
Jank pufneşte în râs.
- Deja devii absurdă.
- De ce, mă rog?
- Cum naiba să ai un imperiu şi nimeni să nu ştie cine eşti?
- E foarte atent cu confidenţialitata..
- Şi asta de la cine o mai ştii?
- Marian..
- Marian pare a-l cunoaşte mai bine decât îl cunoşti tu..
- Marian cumpără grame de iarbă de la un agent de-al său de când are cinşpe ani.. află câte ceva de la el în legătură cu Big Daddy..
- Şi agentu ce spune despre el?
- Ceea ce spun toţi.. că e puternic, că deţine sfori pretutindeni, inclusiv la Vatican, că e jumate japonez şi jumate rus, că are o nevastă şi trei fiice şi că nimeni nu ştie cine mama dracului e. Ah, da.. şi că e poliglot.
- Bă, da.. fă-mă să înţeleg.. cum arată ăsta?
- Cine?
- Big Daddy Boo.
- Nu ştiu.
- …
- Ce?
- Cum adică nu ştii?
- Nu ştiu.
- Tu-ţi rişti viaţa pentru un om pe care nu l-ai văzut niciodată dar cu care ai avut o conversaţie la telefon acum un an?
- Acest om m-a salvat de la o moarte lentă.
- Ca să-ţi dea o moarte rapidă.
- Încetează.
- Dar nu înţeleg!
- Ce nu înţelegi? Înainte să închid telefonul m-a podidit plânsul şi i-am promis că îi voi rămâne recunoscătoare pentru tot restul vieţii mele.. şi că dacă ar avea vreodată nevoie de ajutorul cuiva.. să mă contacteze.
- Aha.. şi el ce-a zis?
- Că asta vroia să audă.
Jank îmi dă zâmbetul de "eram sigur".
- Ştiam eu că ceva pute în Danemarca..
- Poate că ai dreptate..
- Ce mai poveste.. m-ai surprins. Nu pari genul de fată capabilă să îndure atâta adrenalină.. cuţite, omoruri, poliţie, tribunal, diamante.. eşti mai tare decât arăţi la suprafaţă.
- Uau.. Şi eu care credeam că numai Marian le are cu complimentele.
- Ştii la ce mă refer.. ău..
Jank se uită la ceasul său cu curea maro de la mâna dreaptă.
- E imediat 3 jumate..
Se apleacă asupra ghiozdanului său adidas şi scoate din el un săculeţ din catifea bleumarin pe care mi-l înmânează.
- Am irosit prea mult timp cu poveştile, da nu-mi pare rău. Ascultă. Când vei ieşi din acest fast-food eşti de capul tău. Ai griă cu cine intri în vorbă, ai grijă cum te porţi, tu, oficial, eşti o transportatoare sub acoperire.. şi încă ceva! Ceva de o importanţă crucială. Orice ai face.. Nu.Deschizi.Săculeţul!
- Am înţeles.
- Crede-mă.. nu vrei să lipsească nici o pietricică.. indiferent de cât de atent le mânuieşti.. ai o avere aici.
Îmi modelez degetele pe săculeţ.. simt pietricelele înăuntru.. şi simt cum ceva în mine palpită de entuziasm.
- Bagă-l într-un buzunar interior din geantă. Nu îl scoţi la vedere niciodată! Şi în nici un caz nu..
- ..mă uit în el, am înţeles.
Ne ridicăm de pe scaune, şi mă uit în ochii săi pentru ultima oară înainte să-şi pună din nou ochelarii pe nas. Ne îndreptăm spre ospătar ca sa plătesc cafelele. Ieşim din KFC..
- Jank.. ?
- Hî?
- În legătură cu povestea mea.. ăhm.. te rog să nu..
- Ce poveste?
Ne zâmbim reciproc. Oricât de îngâmfat mi s-ar fi părut la început, acum chiar am impresia că, dacă circumstanţele ar fi fost altele, Jank şi cu mine am fi nişte prieteni a naibii de buni.
- Ei bine.. noapte bună.. şi-ţi mulţumesc pentru tot..
- Stai, stai, unde pleci?
- Păi..
- Trebuie să te conduc la Gyilkos, ai uitat? Sau nu ţi-a spus Marian..?
Înghit în sec..
- Ghil.. asasina?
- Calmează-te, nu-i atât de fioroasă.. tot timpul.
A fi.. a nu fi.. sau a se preface că este?
Na, ASTA este întrebarea!
luni, 10 mai 2010
miercuri, 7 aprilie 2010
Ep.6 - Ţigări de-ale tupeului
M-am ameţit, dar în sensul plăcut al cuvântului.. simt că plutesc.. Mă simt din nou acasă.. acasă, atunci când veneau bunicii în vizită, iar mama şi tata îşi afişau măştile de cuplu ideal şi părinţi perfecţi, de dragul aparenţelor. Atunci şi numai atunci cumpăra mama prăjitură cu caramel şi migdale de la cofetăria de peste drum.. iar atunci şi numai atunci aveam şi eu voie să beau cafea.. la masă.. cu ei. Îmi place această stare.. aproape că mă face să uit până unde m-a condus tulburata cale a existenţei mele.
Mama, tata, bunica, bunicul şi acea blestemată de prăjitură exagerat de îmbibată în sirop au fost primele lucruri care mi-au venit în cap în clipa în care am dat farfurioara jos de pe ceşcuţa mea cu cafea.. Când a fost ultima oară când am băut o cafea?
- N-am ştiut ce să-ţi comand aşa că am luat una clasică. Neagră şi tare. Poate că nu e preferata ta dar vei avea nevoie de ea dacă vrei să nu-ţi cadă capul de pe umeri până mâine. E ok?
- Da.. e ok, îţi mulţumesc.
- N-ai pentru ce. Oricum tu o vei plăti că eu, sincer, nu mai am nici o leţcaie.
- Nu-i nici o problemă..
- Ai bani, nu?
- Da.. am ceva bani..
- Mi se pare şi normal. N-o fi fost Marian aşa prost să te lase pe uscat de capu’ tău.
Jank îşi bagă mâna în hanoracul său Vans bleumarin cu verde şi alb şi scoate din el un pachet de ţigări. Marca mi-e necunoscută dar ceea ce mă amuză până la strânjeneală este că exact lână măsuţa noastră se află plăcuţa cu „No smoking”. Fain! Mi-e greu să mă uit la el în timp ce-i vorbesc.. nu pot privi în acei ochi. Mă înspăimântă.. într-un fel aş vrea să-l rog să-şi pună din nou ochelarii de soare la ochi, dar nu vreau să-l bag într-o situaţie penibilă deşi ar fi cam puţin probabil să reuşesc una ca asta. Totuşi.. ce-i prea ţipător, cam atrage atenţia..
- Ce te uiţi aşa lung?
- Ăhm.. vrei să.. fumezi?
- Da. Vreau. Şi?
- Uită-te-n stânga..
- În dreapta mea, vrei să zici..
- Nu, în st.. adică.. da..
Jank începe să râdă.
- Fetiţo, ce eşti atât de incordată? N-am să te muşc, setează-te pe chill.
- Poftim?
- Calmează-te.
- A.. scuze.
- De ce-ţi ceri scuze?
- Nu ştiu. Ă.. las-o baltă.
Simt cum îmi iau obrajii foc. De ce sunt atât de jenată, nu ştiu, dar faptul că iarăşi râde mă bruiază enorm. Mă intimidează iar asta este enervant! Râde şi se uită la mine de parcă aş fi cea mai proastă glumă de la faza cu 2012 încoace.
- Eram sigur..
Hă? Asta ce mai e? De ce anume era sigur?
- De ce anume erai sigur?
Cu un gest arogant de sigur pe sine îşi ia ochelarii de pe masă şi îi pune înapoi pe nas, de parcă mi-ar fi citit emoţiile, după care deschide pachetul de ţigări şi scoate o brichetă subţire şi argintie, împreună cu o ţigară. Exagerat de lent, îşi duce ţigara la buze şi o împinge cu limba în colţul gurii în timp ce ţine filtrul uşor între dinţi şi scutură bricheta energic. Tipul e stângaci. Ca şi mine, de altfel.
În cel mai discret mod cu putinţă, întorc puţin capul pentru a mă uita la tipul din spatele tejghelei. În fond, Jank s-a pus pe fumat deşi plăcuţa de 40 pe 30 cu „No Smoking” este fix lângă el.. am impresia că individul din faţa mea sfidează tot ce înseamnă lege.
Dacă ar fi ca cineva să mă întrebe ce talente ascunse am, i-aş răspunde mai degrabă că îmi pot da piciorul stâng după gât, decât acela că mă pricep la a analiza oamenii, nu după vorbe sau gesturi, ci după restul detaliilor. Nu de alta, dar este micul meu secret persoanl.
Până acum, persoana din faţa mea care, brusc, s-a setat pe o aroganţă incredibilă, îmi spune următoarele:
Unu- Iniţial avusese de gând să mă privească în ochi atunci când avea să-mi vorbească, dar când a văzut cât de tare mă precipit în preajma sa, şi-a îmbrăcat bunul simţ în lentile fumurii. Gata! M-a etichetat fraieră/ slabă de înger/ încuiată detestabilă. Pac! Zid de piatră căptuşit în trei straturi de beton! S-ar putea ca tipul să aibă complexe cu privire la ochii săi.. Şi eu aş avea dacă aş fi în locul său, deşi, trebuie să recunosc că tipul este uimitor de chipeş iar mai mult de 30 de ani, efectiv, n-are cum să aibe. Desigur, nu mă priveşte genul său dar aş putea spune cu lejeritate că dacă ar fi să.. ÎNAPOI LA SUBIECT! Doi- Îmbrăcămintea sa arată că are nevoie de multă libertate de mişcare. Naiba să mă ia! ,poate are un costum Armani şi o pereche de pantofi de lac Lacoste în rucsacul ăla ‘adidas’, pentru orice eventualitate, dar se vede de la o poştă că se simte în largul său în trening. S-ar putea ca tipul să fie mult pe drumuri. Pentru a fi pe drumuri ai nevoie de libertate de mişcare. Trei- Fumează LÂNGĂ plăcuţa unde scrie clar că fumatul este interzis. Sunt curioasă dacă este genul de om care ar avea tupeul să meargă la un poliţist şi să-i ţipe în faţă, cu un rânjet de copil prost „Bă coae! Dacă urinez pe pantofii tăi, mă-mpuşti sau îmi dai amendă?” , iar, Patru-.. pachetul său de ţigări e ponosit. Are o pată de cafea pe el, asemenea a jumătate din ţigările care vegetează înăuntru, este ros la colţuri şi margini iar culorile de pe carton, de abea mai sunt vizibile. Pachetul este aproape plin, având foarte puţin spaţiu liber pentru strecurarea brichetei înăuntru.. Din pricina faptului că pachetul este atât de ponosit, am ajuns la concluzia că stă de multă vreme în buzunarul acelui hanorac.. Dar dacă tipul este fumător, de ce naiba este pachetul încă atât de bogat în pipe?! Oare se pune pe fumat numai când are chef să impresioneze? Nu pare a fi tipul care caută acel gen de atenţie..
Nu.. intuiţia nu mă lasă la greu: El fumează aici numai pentru că fumatul este interzis.
După cum ziceam.. da, am impresia că sfidează tot ce înseamnă lege.
Jank îşi aprinde ţigara într-un mod tandru, dacă mi se permite a folosi un asemenea termen la adresa unui asemenea individ. Parcă trage fumul în piept cu încetinitorul.. nu pentru a savura inundaţia de fum în plămâni, ci pentru a savura privirile încruntate ale ospătarului. Cred că de abea aşteaptă să i se spună să stingă ţigara.. sunt curioasă ce ar face atunci.
- De ce anume eram sigur.. !?
Nu-i răspund dar mă uit la el de parcă viitorul meu are să depindă de ceea ce urmează să-mi zică. Detest când cineva sare la concluzii pripite cu privire la persoana mea. Ce este ăsta atât de sigur în ceea ce mă priveşte? Mă cunoaşte de un sfert de oră, maxim!
- Păpuşă, eu nu mă ocup cu d-astea de ieri pentru că asta nici nu e meserie care se face de azi pe mâine. Ai nevoie de perseverenţă, încredere, tupeu şi escrocherie în sânge.. de ce am impresia că feţişoara ta angelică nu ascunde niciuna dintre aceste trăsături?
Asta mi-a fost! Gata! Ajunge! Poate că nu sunt la fel de tare în caracter să mă compar cu el, dar sunt sigură că mă voi descurca! Desigur, dacă vreau să-i demonstrez asta, cu toate că are dreptate, va trebui să mă adun şi să conduc conversaţia de aici încolo. Dacă reuşesc să-l impresionez pe acest nebun, un transport ilegal de diamante până-n Portugalia va fi floare la ureche! Partea proastă e că nu-mi mai simt corpul de la gât în jos.
- S-ar putea să te înşeli.
- Sau s-ar putea să nu. Tu ce ştii despre diamante?
- Ştiu destule.
- Anume?
- Sunt cele mai rare, scumpe şi căutate pietre preţioase..
- Atât? E trist..
Se lasă pe spate şi trage al doilea fum din ţigara care, pe jumătate, s-a fumat singură..
- Ştii de unde provinde denumirea de „diamant”?
Scutur uşor capul să-i dau de înţeles că nu ştiu.
- Grecii îi spuneau ‘adamas’.. ‚adamas’ înseamnă „indestructibil”.. „de neînvins”. Poate atinge duritatea maximă existentă a tuturor corpurilor solide de pe acest pământ. Ştii cu ce se şlefuieşte un diamant?
Scutur uşor capul să-i dau de înţeles că nici pe asta n-o ştiu.
- Cu pulbere de diamant.
Face o pauză să vadă dacă sunt impresionată. Expresia feţei mele nu exercită nici o schimbare. Jank, văzând că afirmaţia sa nu are efectul dorit, continuă..
- Un carat înseamnă 0,2 grame. Un diamant de un carat apare o dată la un milion de diamante extrase, iar un diamant de două carate apare o dată la 5 milioane. Cel mai scump diamant vândut vre-odată are 507 carate, deci cu puţin peste o sută de grame. Cumpărătorul este un chinez nebun pasionat de diamante şi a dat pe chestia aia 35,3 milioane de dolari la o licitaţie.
- Iisuse..
- Faza amuzantă e că l-a cumpărat brut.
- Brut adică, neşlefuit?
- Da. Gândeşte-te puţin.. ce om normal ar da 35 de milioane de dolari pentru un obiect de o sută de grame?
Încep să înţeleg unde bate.. şi mă ia cu fiorii.
- Vezi tu.. ţi-am pus o întrebare. O simplă întrebare.. Ce ştii despre diamante.. mi-ai dat un răspuns perfect normal! Sunt cele mai mai rare, scumpe şi căutate pietre preţioase din lume! Dar ceea ce miliardarii împreună cu ignoranţii de bijutieri, rapperi sau oricare alţi rahaţi pe picioare care pun ochii pe un diamant, nu ştiu.. este că sute de oameni mor fie pentru ele sau din pricina lor.. Trăim într-o lume nebună.
- Într-adevăr..
- Fetiţo, ştii că eşti în rahat până la gât?
- Oarecum..
- De ce dracu ai acceptat munca asta? Ai nevoie de bani?
- Nu, cu banii mă descurc. Din totdeauna m-am descurcat.
- Atunci de ce?
- N-am avut încotro..
- Totdeauna ai încotro.
- Eu n-am avut.
- Înseamnă că nu te-ai străduit suficient.
- ..Poftim?
- Vrei să faci excursia asta?
- Nu.
- Nu se vede..
- Tu habar n-ai despre ce e vorba aşa că taci!
- Fă-mă să înţeleg.. nu ai experienţă în transporturi, nu vrei să câştigi experienţă în transporturi şi nici datorii nu ai. Fetiţo, eu nu sunt mare amator de psihologii şi căcaturi de genu dar îmi poţi explica de ce ai acceptat? Ai probleme sinucigaşe?
- După cum spuneam.. habar n-ai despre ce e vorba.. aşa că taci.
- Să tac? Hai că asta-i bună..
- N-am probleme sinucigaşe, nu vreau experienţă în transporturi dar nu am zis că n-am datorii de rezolvat aşa că da. Taci.
- Acum îmi spui că ai datorii de rezolvat deşi mai înainte mi-ai spus că n-ai nevoie de bani.
- Nu toate datoriile se rezumă la bani, băiete..
Pentru prima oară în toată conversaţia, am impresia că l-am surprins. Jank este în pană de cuvinte.. îşi ia ţigara din care a mai rămas numai amărâtul de filtru şi o aruncă. Puteam să jur că ospătarul va veni să-l atenţioneze că în KFC nu se fumează dar se pare că m-am înşelat. Ospătarul se uită la televizor, aparent fascinat de noul videoclip al lui Kanye West. Probabil că nu are chef de scandal la ora asta şi tocmai de-aia nu s-a luat de Jank.
- Sunt un om deschis din fire.. bancă de secrete.. Nu judec pe nimeni pentru că nu-mi place să fiu judecat. În schimb, sunt o persoană a naibii de curioasă. Nu pentru că îmi place bârfa.. niciodată nu mi-a plăcut. Doar pentru că îmi place să ştiu anumite chestii.. mă face să mă simt component activ al propriei vieţi. Sunt încă relativ tânăr.. Dar am călătorit mult. Am văzut multe. Şi am învăţat şi mai multe.
- De ce-mi spui toate astea?
- Pentru că vreau să-ţi aud povestea. Vreau să ştiu de ce eşti aici. Ce te-a adus aici.. În ce bucluc ai intrat de trebuie să plăteşti cu via..
- N-am să mor.
- Eşti chiar atât de sigură?
- Nu este aşa o mare tragedie. Merg acolo, le dau diamantele, mă plătesc şi gata! Datorie plătită!
- Deci tu chiar crezi că e atât de uşor.
- Trebuie să cred asta că, de nu, voi fi ciopârţită în bucăţi înainte să ajung la destinaţie.
- Aici trebuie să-ţi dau dreptate.. Deci?
- Deci ce?
- Îmi spui?
- Nu cred că e aşa o idee bună..
- De ce? Nu-ţi par de încredere?
- Nu e vorba de asta
- Atunci care-i treaba?
- Ai să mă crezi nebună.
- Francesca, dragă, noi trăim într-o lume nebună! Am avut de-a face cu oameni nebuni toată viaţa mea. Unu-n plus nu mă afectează.
- Ei bine, pe mine da. Eu n-am voie să spun nimănui..
- Ştiu să ţin un secret, păpuşă! Şi ce ai de pierdut? Oricum nu ne vom mai revedea niciodată.
- Niciodată nu spune niciodată.
- Şi atunci cum vrei să te conving să-mi spui?
- Da chiar că eşti curios..
- Şi asta nu-i nimic. Dacă nu vei începe cu povestirea în următoarele 10 secunde, îmi scot Glock-ul din ghizdan şi împuşc ospătarul.
- Ce scoţi?
- Glock-ul. E un pistol. Deci?
- Stai puţin.. tu ai un pistol la tine?
- Vrei să ţipi mai tare de atât?
- Scuze..
- Mai ai 3 secunde..
- Bine, bine, gata, îţi spun.
Cu un rânjet triumfător, îşi dă scaunul mai aproape de masă..
- Te rog să-ţi dai ochelarii jos.
Spre marea mea uimire, mă ascultă şi îi dă jos fără urmă de reţinere. Acum că i-am spus că am să-i spun, îi spun. Mă simt privită de toate nuanţele de albastru existente şi nu numai.. Toate privirile aici, la mine! Urmează povestea poveştilor! Povestea mea! Ahh.. povestea mea, povestea mea.. acu-i acu..
- Jank.. ai fost vre-odată acuzat de omor?..
Jank se uită la mine de parcă l-ar avea în faţa sa pe Elvis reîncarnat. Îmi place această reacţie a sa.
- Ă.. nu.
- Ei bine, eu da.
- Ai omorât un om?
Aud această întrebare pentru a 3-a oară în viaţa mea.. şi răspund la ea cu acelaşi gest: închid ochii şi dau o dată uşor din cap. Simt cum ochii lui Marian îmi perforează faţa de parcă ar fi martor la brusca mea evoluţie de la broscuţă la dinozaur.
- Ai făcut puşcărie?
- Ar fi trebuit să fac.
- Cum ai scăpat?
- Mai vrei să-mi auzi povestea sau nu?
- Da, da, absolut.
- Dă-mi o ţigară.
Jank îmi înmânează pachetul său ponosit de ţigări şi se oferă să-mi aprindă pipa în timp ce eu mă las străbătută de un val de amintiri urâte.. urâte.. urâte de tot. Sunt convinsă că ospătarul se uită incredibil de ameninţător la mine, dar ce are să-mi facă? Jank are un pistol în ghiozdan.. iar eu am o poveste de spus.
Mama, tata, bunica, bunicul şi acea blestemată de prăjitură exagerat de îmbibată în sirop au fost primele lucruri care mi-au venit în cap în clipa în care am dat farfurioara jos de pe ceşcuţa mea cu cafea.. Când a fost ultima oară când am băut o cafea?
- N-am ştiut ce să-ţi comand aşa că am luat una clasică. Neagră şi tare. Poate că nu e preferata ta dar vei avea nevoie de ea dacă vrei să nu-ţi cadă capul de pe umeri până mâine. E ok?
- Da.. e ok, îţi mulţumesc.
- N-ai pentru ce. Oricum tu o vei plăti că eu, sincer, nu mai am nici o leţcaie.
- Nu-i nici o problemă..
- Ai bani, nu?
- Da.. am ceva bani..
- Mi se pare şi normal. N-o fi fost Marian aşa prost să te lase pe uscat de capu’ tău.
Jank îşi bagă mâna în hanoracul său Vans bleumarin cu verde şi alb şi scoate din el un pachet de ţigări. Marca mi-e necunoscută dar ceea ce mă amuză până la strânjeneală este că exact lână măsuţa noastră se află plăcuţa cu „No smoking”. Fain! Mi-e greu să mă uit la el în timp ce-i vorbesc.. nu pot privi în acei ochi. Mă înspăimântă.. într-un fel aş vrea să-l rog să-şi pună din nou ochelarii de soare la ochi, dar nu vreau să-l bag într-o situaţie penibilă deşi ar fi cam puţin probabil să reuşesc una ca asta. Totuşi.. ce-i prea ţipător, cam atrage atenţia..
- Ce te uiţi aşa lung?
- Ăhm.. vrei să.. fumezi?
- Da. Vreau. Şi?
- Uită-te-n stânga..
- În dreapta mea, vrei să zici..
- Nu, în st.. adică.. da..
Jank începe să râdă.
- Fetiţo, ce eşti atât de incordată? N-am să te muşc, setează-te pe chill.
- Poftim?
- Calmează-te.
- A.. scuze.
- De ce-ţi ceri scuze?
- Nu ştiu. Ă.. las-o baltă.
Simt cum îmi iau obrajii foc. De ce sunt atât de jenată, nu ştiu, dar faptul că iarăşi râde mă bruiază enorm. Mă intimidează iar asta este enervant! Râde şi se uită la mine de parcă aş fi cea mai proastă glumă de la faza cu 2012 încoace.
- Eram sigur..
Hă? Asta ce mai e? De ce anume era sigur?
- De ce anume erai sigur?
Cu un gest arogant de sigur pe sine îşi ia ochelarii de pe masă şi îi pune înapoi pe nas, de parcă mi-ar fi citit emoţiile, după care deschide pachetul de ţigări şi scoate o brichetă subţire şi argintie, împreună cu o ţigară. Exagerat de lent, îşi duce ţigara la buze şi o împinge cu limba în colţul gurii în timp ce ţine filtrul uşor între dinţi şi scutură bricheta energic. Tipul e stângaci. Ca şi mine, de altfel.
În cel mai discret mod cu putinţă, întorc puţin capul pentru a mă uita la tipul din spatele tejghelei. În fond, Jank s-a pus pe fumat deşi plăcuţa de 40 pe 30 cu „No Smoking” este fix lângă el.. am impresia că individul din faţa mea sfidează tot ce înseamnă lege.
Dacă ar fi ca cineva să mă întrebe ce talente ascunse am, i-aş răspunde mai degrabă că îmi pot da piciorul stâng după gât, decât acela că mă pricep la a analiza oamenii, nu după vorbe sau gesturi, ci după restul detaliilor. Nu de alta, dar este micul meu secret persoanl.
Până acum, persoana din faţa mea care, brusc, s-a setat pe o aroganţă incredibilă, îmi spune următoarele:
Unu- Iniţial avusese de gând să mă privească în ochi atunci când avea să-mi vorbească, dar când a văzut cât de tare mă precipit în preajma sa, şi-a îmbrăcat bunul simţ în lentile fumurii. Gata! M-a etichetat fraieră/ slabă de înger/ încuiată detestabilă. Pac! Zid de piatră căptuşit în trei straturi de beton! S-ar putea ca tipul să aibă complexe cu privire la ochii săi.. Şi eu aş avea dacă aş fi în locul său, deşi, trebuie să recunosc că tipul este uimitor de chipeş iar mai mult de 30 de ani, efectiv, n-are cum să aibe. Desigur, nu mă priveşte genul său dar aş putea spune cu lejeritate că dacă ar fi să.. ÎNAPOI LA SUBIECT! Doi- Îmbrăcămintea sa arată că are nevoie de multă libertate de mişcare. Naiba să mă ia! ,poate are un costum Armani şi o pereche de pantofi de lac Lacoste în rucsacul ăla ‘adidas’, pentru orice eventualitate, dar se vede de la o poştă că se simte în largul său în trening. S-ar putea ca tipul să fie mult pe drumuri. Pentru a fi pe drumuri ai nevoie de libertate de mişcare. Trei- Fumează LÂNGĂ plăcuţa unde scrie clar că fumatul este interzis. Sunt curioasă dacă este genul de om care ar avea tupeul să meargă la un poliţist şi să-i ţipe în faţă, cu un rânjet de copil prost „Bă coae! Dacă urinez pe pantofii tăi, mă-mpuşti sau îmi dai amendă?” , iar, Patru-.. pachetul său de ţigări e ponosit. Are o pată de cafea pe el, asemenea a jumătate din ţigările care vegetează înăuntru, este ros la colţuri şi margini iar culorile de pe carton, de abea mai sunt vizibile. Pachetul este aproape plin, având foarte puţin spaţiu liber pentru strecurarea brichetei înăuntru.. Din pricina faptului că pachetul este atât de ponosit, am ajuns la concluzia că stă de multă vreme în buzunarul acelui hanorac.. Dar dacă tipul este fumător, de ce naiba este pachetul încă atât de bogat în pipe?! Oare se pune pe fumat numai când are chef să impresioneze? Nu pare a fi tipul care caută acel gen de atenţie..
Nu.. intuiţia nu mă lasă la greu: El fumează aici numai pentru că fumatul este interzis.
După cum ziceam.. da, am impresia că sfidează tot ce înseamnă lege.
Jank îşi aprinde ţigara într-un mod tandru, dacă mi se permite a folosi un asemenea termen la adresa unui asemenea individ. Parcă trage fumul în piept cu încetinitorul.. nu pentru a savura inundaţia de fum în plămâni, ci pentru a savura privirile încruntate ale ospătarului. Cred că de abea aşteaptă să i se spună să stingă ţigara.. sunt curioasă ce ar face atunci.
- De ce anume eram sigur.. !?
Nu-i răspund dar mă uit la el de parcă viitorul meu are să depindă de ceea ce urmează să-mi zică. Detest când cineva sare la concluzii pripite cu privire la persoana mea. Ce este ăsta atât de sigur în ceea ce mă priveşte? Mă cunoaşte de un sfert de oră, maxim!
- Păpuşă, eu nu mă ocup cu d-astea de ieri pentru că asta nici nu e meserie care se face de azi pe mâine. Ai nevoie de perseverenţă, încredere, tupeu şi escrocherie în sânge.. de ce am impresia că feţişoara ta angelică nu ascunde niciuna dintre aceste trăsături?
Asta mi-a fost! Gata! Ajunge! Poate că nu sunt la fel de tare în caracter să mă compar cu el, dar sunt sigură că mă voi descurca! Desigur, dacă vreau să-i demonstrez asta, cu toate că are dreptate, va trebui să mă adun şi să conduc conversaţia de aici încolo. Dacă reuşesc să-l impresionez pe acest nebun, un transport ilegal de diamante până-n Portugalia va fi floare la ureche! Partea proastă e că nu-mi mai simt corpul de la gât în jos.
- S-ar putea să te înşeli.
- Sau s-ar putea să nu. Tu ce ştii despre diamante?
- Ştiu destule.
- Anume?
- Sunt cele mai rare, scumpe şi căutate pietre preţioase..
- Atât? E trist..
Se lasă pe spate şi trage al doilea fum din ţigara care, pe jumătate, s-a fumat singură..
- Ştii de unde provinde denumirea de „diamant”?
Scutur uşor capul să-i dau de înţeles că nu ştiu.
- Grecii îi spuneau ‘adamas’.. ‚adamas’ înseamnă „indestructibil”.. „de neînvins”. Poate atinge duritatea maximă existentă a tuturor corpurilor solide de pe acest pământ. Ştii cu ce se şlefuieşte un diamant?
Scutur uşor capul să-i dau de înţeles că nici pe asta n-o ştiu.
- Cu pulbere de diamant.
Face o pauză să vadă dacă sunt impresionată. Expresia feţei mele nu exercită nici o schimbare. Jank, văzând că afirmaţia sa nu are efectul dorit, continuă..
- Un carat înseamnă 0,2 grame. Un diamant de un carat apare o dată la un milion de diamante extrase, iar un diamant de două carate apare o dată la 5 milioane. Cel mai scump diamant vândut vre-odată are 507 carate, deci cu puţin peste o sută de grame. Cumpărătorul este un chinez nebun pasionat de diamante şi a dat pe chestia aia 35,3 milioane de dolari la o licitaţie.
- Iisuse..
- Faza amuzantă e că l-a cumpărat brut.
- Brut adică, neşlefuit?
- Da. Gândeşte-te puţin.. ce om normal ar da 35 de milioane de dolari pentru un obiect de o sută de grame?
Încep să înţeleg unde bate.. şi mă ia cu fiorii.
- Vezi tu.. ţi-am pus o întrebare. O simplă întrebare.. Ce ştii despre diamante.. mi-ai dat un răspuns perfect normal! Sunt cele mai mai rare, scumpe şi căutate pietre preţioase din lume! Dar ceea ce miliardarii împreună cu ignoranţii de bijutieri, rapperi sau oricare alţi rahaţi pe picioare care pun ochii pe un diamant, nu ştiu.. este că sute de oameni mor fie pentru ele sau din pricina lor.. Trăim într-o lume nebună.
- Într-adevăr..
- Fetiţo, ştii că eşti în rahat până la gât?
- Oarecum..
- De ce dracu ai acceptat munca asta? Ai nevoie de bani?
- Nu, cu banii mă descurc. Din totdeauna m-am descurcat.
- Atunci de ce?
- N-am avut încotro..
- Totdeauna ai încotro.
- Eu n-am avut.
- Înseamnă că nu te-ai străduit suficient.
- ..Poftim?
- Vrei să faci excursia asta?
- Nu.
- Nu se vede..
- Tu habar n-ai despre ce e vorba aşa că taci!
- Fă-mă să înţeleg.. nu ai experienţă în transporturi, nu vrei să câştigi experienţă în transporturi şi nici datorii nu ai. Fetiţo, eu nu sunt mare amator de psihologii şi căcaturi de genu dar îmi poţi explica de ce ai acceptat? Ai probleme sinucigaşe?
- După cum spuneam.. habar n-ai despre ce e vorba.. aşa că taci.
- Să tac? Hai că asta-i bună..
- N-am probleme sinucigaşe, nu vreau experienţă în transporturi dar nu am zis că n-am datorii de rezolvat aşa că da. Taci.
- Acum îmi spui că ai datorii de rezolvat deşi mai înainte mi-ai spus că n-ai nevoie de bani.
- Nu toate datoriile se rezumă la bani, băiete..
Pentru prima oară în toată conversaţia, am impresia că l-am surprins. Jank este în pană de cuvinte.. îşi ia ţigara din care a mai rămas numai amărâtul de filtru şi o aruncă. Puteam să jur că ospătarul va veni să-l atenţioneze că în KFC nu se fumează dar se pare că m-am înşelat. Ospătarul se uită la televizor, aparent fascinat de noul videoclip al lui Kanye West. Probabil că nu are chef de scandal la ora asta şi tocmai de-aia nu s-a luat de Jank.
- Sunt un om deschis din fire.. bancă de secrete.. Nu judec pe nimeni pentru că nu-mi place să fiu judecat. În schimb, sunt o persoană a naibii de curioasă. Nu pentru că îmi place bârfa.. niciodată nu mi-a plăcut. Doar pentru că îmi place să ştiu anumite chestii.. mă face să mă simt component activ al propriei vieţi. Sunt încă relativ tânăr.. Dar am călătorit mult. Am văzut multe. Şi am învăţat şi mai multe.
- De ce-mi spui toate astea?
- Pentru că vreau să-ţi aud povestea. Vreau să ştiu de ce eşti aici. Ce te-a adus aici.. În ce bucluc ai intrat de trebuie să plăteşti cu via..
- N-am să mor.
- Eşti chiar atât de sigură?
- Nu este aşa o mare tragedie. Merg acolo, le dau diamantele, mă plătesc şi gata! Datorie plătită!
- Deci tu chiar crezi că e atât de uşor.
- Trebuie să cred asta că, de nu, voi fi ciopârţită în bucăţi înainte să ajung la destinaţie.
- Aici trebuie să-ţi dau dreptate.. Deci?
- Deci ce?
- Îmi spui?
- Nu cred că e aşa o idee bună..
- De ce? Nu-ţi par de încredere?
- Nu e vorba de asta
- Atunci care-i treaba?
- Ai să mă crezi nebună.
- Francesca, dragă, noi trăim într-o lume nebună! Am avut de-a face cu oameni nebuni toată viaţa mea. Unu-n plus nu mă afectează.
- Ei bine, pe mine da. Eu n-am voie să spun nimănui..
- Ştiu să ţin un secret, păpuşă! Şi ce ai de pierdut? Oricum nu ne vom mai revedea niciodată.
- Niciodată nu spune niciodată.
- Şi atunci cum vrei să te conving să-mi spui?
- Da chiar că eşti curios..
- Şi asta nu-i nimic. Dacă nu vei începe cu povestirea în următoarele 10 secunde, îmi scot Glock-ul din ghizdan şi împuşc ospătarul.
- Ce scoţi?
- Glock-ul. E un pistol. Deci?
- Stai puţin.. tu ai un pistol la tine?
- Vrei să ţipi mai tare de atât?
- Scuze..
- Mai ai 3 secunde..
- Bine, bine, gata, îţi spun.
Cu un rânjet triumfător, îşi dă scaunul mai aproape de masă..
- Te rog să-ţi dai ochelarii jos.
Spre marea mea uimire, mă ascultă şi îi dă jos fără urmă de reţinere. Acum că i-am spus că am să-i spun, îi spun. Mă simt privită de toate nuanţele de albastru existente şi nu numai.. Toate privirile aici, la mine! Urmează povestea poveştilor! Povestea mea! Ahh.. povestea mea, povestea mea.. acu-i acu..
- Jank.. ai fost vre-odată acuzat de omor?..
Jank se uită la mine de parcă l-ar avea în faţa sa pe Elvis reîncarnat. Îmi place această reacţie a sa.
- Ă.. nu.
- Ei bine, eu da.
- Ai omorât un om?
Aud această întrebare pentru a 3-a oară în viaţa mea.. şi răspund la ea cu acelaşi gest: închid ochii şi dau o dată uşor din cap. Simt cum ochii lui Marian îmi perforează faţa de parcă ar fi martor la brusca mea evoluţie de la broscuţă la dinozaur.
- Ai făcut puşcărie?
- Ar fi trebuit să fac.
- Cum ai scăpat?
- Mai vrei să-mi auzi povestea sau nu?
- Da, da, absolut.
- Dă-mi o ţigară.
Jank îmi înmânează pachetul său ponosit de ţigări şi se oferă să-mi aprindă pipa în timp ce eu mă las străbătută de un val de amintiri urâte.. urâte.. urâte de tot. Sunt convinsă că ospătarul se uită incredibil de ameninţător la mine, dar ce are să-mi facă? Jank are un pistol în ghiozdan.. iar eu am o poveste de spus.
miercuri, 3 martie 2010
Ep.5 - Hai mai repede, c-am oala pe foc!
Am ţipat la el că a intrat încălţat în apartament, că nu mă-nţelege, că e egoist, că e ipocrit, că mă enervează, că îmi deranjează toate lucrurile dimprejur care trebuiesc împachetate, că nu-mi găsesc telefonul, că îi este fruntea lucioasă de la transpiraţie, că a încercat să se servească din borcanul meu cu Nutella, fără acordul meu, că habar n-are prin ce trec eu, că îl urăsc, că vreau să mor şi că dacă totuşi voi muri.. vina va fi numai şi numai a lui!
El a ţipat la mine că sunt răsfăţată, că sunt proastă, că nu ştiu cum se pregăteşte o valiză, că faza cu curu, ca în reclame, nu mă va ajuta să o inchid, că noua culoare a părului meu nu se potriveşte cu ceea ce am îmbrăcat, că sunt prea agitată, că îl agit şi pe el, că dacă nu ia o gură de Nutella, moare de poftă, că el face asta pentru mine iar eu nu-i apreciez eforturile, că mâine-i ziua lu mă-sa şi că n-a apucat să-i ia cadou deoarece trebuie să mă ducă pe mine până-n Bucureşti, că habar n-am ce griji îşi face pentru mine, că mă urăşte şi că, dacă e să mor, va fi numai şi numai vina mea!
Super! Hai să pornim la drum!
Deşi Marian şi cu mine am ţipat unul la celalalt continuu înainte să ieşim din apartamentul meu, din clipa în care am păşit în maşină, am tăcut mâlc, amândoi. Drumul până la Otopeni a durat trei sferturi de oră. Marian, practic, a zburat! În viaţa mea nu i-am văzut chipul veşnic relaxat, atât de încruntat şi anxios. Fruntea sa are cute, buzele sunt aproape invizibile la cât de tare le presează una de cealaltă, nu clipeşte mai deloc, volanul, mai avre puţin şi-l sfărâmă, iar geamurile maşinii încep să aburească.. din ce motiv, nu ştiu, căci mie, una, îmi este incredibil de frig. Mi-e frig şi foame. Îmi vine să-mi izbesc capul de geam că n-am luat borcanul de Nutella cu mine, dar nici de Nutella nu-mi arde. Sunt într-o stare din aceea.. de foame, dar totuşi, de repulsie faţă de orice insemnă 'producţie comestibilă'. Încep să-mi rod unghile. Marian nu se clinteşte. De obicei, când îmi rod unghile cu Marian de faţă, acesta îmi plezneşte ambele mâini, indiferent de care din ele este vinovată de predarea voluntară a unghilor, la ronţăit. El îşi dă unghile cu lac transparent, o dată a trei seri, din pricina faptului că e obsedat de mâini frumoase. Valeria are mâini superbe, de exemplu.. Oricum, Marian este pe jumătate metrosexual. Zic doar 'pe jumătate' că, deşi merge la solar o dată la două luni, este dezgustat de tipi care se epilează. Citez: 'un bărbat adevărat se îngrijeşte, dar atât'! Cul!
Ajungem la Otopeni. Sângele îmi îngheaţă subit în vine. Marian, imediat cum s-a oprit motorul, se dă jos din maşină, fără a se uita la mine, şi deschide porbagajul pentru a-mi scoate valiza. Îl privesc în oglinda retrovizoare, concentrându-mă pe imagini cu noi doi, care se derulează în mintea mea. Îmi amintesc de momentele frumoase pe care le-am petrecut împreună la liceu.. ce mai râdeam noi doi de toată lumea.. Eram ca doi 'Gigi-contra' care nu plăceau nimănui, dar tocmai de-aia îi luam pe toţi peste picior. Îmi amintesc că, de fiecare dată când unul dn noi era dat afară din clasă, din orice motiv, trebuia să bată la uşa clasei celuilalt, ritmul piesei 'Dont worry, Be happy', iar atunci, celălalt avea să recunoască sunetul şi să se scuze la profesor să iasă la baie. Acele zile se terminau, de obicei, cu noi doi în cea mai apropiată bodegă, fumând şi râzând de pretextul datorită căruia am ajuns acolo.. Ce vremuri.. ce vremuri..
Marian era deja înapoi în maşină şi cotrobăia printr-o servietă de mâna a doua. Eu nu-mi mut privirea nici o clipă de la oglinda retrovizoare, până când acesta începe a vorbi..
- Poftim. Astea sunt documentele tale. Ai un bilet de avion, un paşaport, un buletin, un.. asta-ţi va trebui?! Oricum.. e aici în caz că-ţi trebuie.. aşa, mai ai certificat de naştere, diplomă de bac, un CV, diferite ecusoane, carnet de student, încă câteva hărţi şi cartoane aiurea, şi..
- Dar.. documente?! De unde?
- Ţi-am spus să nu-ţi faci nici o grijă că s-a ocupat Big Daddy de tine..
- Deci.. sunt false?
- Mai mult sau mai puţin..
- Marian! Sunt false sau nu?!
- Da, normal, tu ce credeai?!
- Nu ştiu.. am uitat total că-mi trebuiesc documente.. Nu mă pot gândi la nimic altceva înafarâ de destinaţie..
- Puştoaico, pe ce planetă trăieşti?
- Ei bine, în nici un caz pe asta. Dă-mi să văd.
- Ahh, da.. vezi că s-ar putea să fi făcut câteva modificări cu privire la datele tale personale..
- Ce fel de modificări?
- Păi.. câteva modificări pe ici pe colo.. nimic gen 'uau'.
Arunc, cu dezinteres, un ochi peste buletinul meu fals. În secunda doi simt că mai am puţin şi sar la gâtul lui Marian care se chinuie din răsputeri să nu pufnească într-un râs isteric.
- Marian!! Cum ai putut?!
- Iartă-mă.. nu m-am putut abţine.. ocazia a fost prea preţioasă. A trebuit să intervin!
- Cum adică?! Uită-te la mine! Sunt hidoasă în poza asta! Revoltătoare, chiar! N-ai găsit şi tu altă poză la-ndemnă să i-o dai?
- Noup.. Ce să-ţi fac dacă ai zâmbit?!
- Am voie să ştiu ce ţi-am făcut de le-ai dat tocmai poza asta?!
- Cel mai atrăgător chip de pe cel mai atrăgător panou, de pe cel mai atrăgător perete din cel mai atrăgător liceu. Cum să o evit?!
- Te urăsc!
- Strungăreaţa face toată poza!
- Mă pupi în cur.
- Lasă poza.. priveşte datele...
- Nu! Deci NU! Petru Francesca?! Cred că glumeşti!
- Deloc!
- M-ai făcut fiica nelegitimă a doamnei Petru de la 2, cu Frank din Transporter?!
- Vezi că te duce capu?!
- Deci acum chiar că te urăsc. Strada Puştoaicei, număru' 69?!?!?!
- Priceless!
- Marian.. asta este ridicol! Iar ăsta nu e codul meu numeric.. şi asta nu e seria mea de buletin.. nu crezi că-şi va da careva seama?! Adică.. n-au cum să fie atât de proşti să..
- Nu-ţi fă griji! Petru Francesca a devenit, peste noapte, locuitor civil. Este înregistrată sub această identitate în toate bazele de date posibile. I-au fost strucurate datele, şi încadrate în toate sistemele electronice în care sunt încadrat şi eu, şi tu, şi adevăratul nume al lui Big Daddy Boo, spre exemplu.. Ai încredere! Nu eşti prima care a făcut chestia asta şi nu prea există posibilitatea de a da greş cu ceva la capitolul ăsta.
- Dar.. au putut să adauge pur şi simplu, o persoană în plus în populaţia României, aşa.. peste noapte?! Adică.. Petru Fancesca.. cum a reuşit omu' ăsta??
- Deci mă uit la tine şi încă nu-mi vine să cred că eşti atât de naivă să crezi că Big Daddy Boo şi-a permis să omită vre-un detaliu! Habar n-ai cu ce minte lucidă avem de-a face aici, puştoaico!
- Eh.. ăsta da răspuns! .. Petru Francesca..
- Lasă.. te obişnuieşti tu cu numele.. Franci.
- Încetează.
- Franci, franci, franci! Şi ..vorbind de bani..
Marian scoate din servietă două plicuri mari, sigilate. Desface unul din ele şi îmi varsă conţinutul în poală. Pe poala mea aterizează două teancuri de bancnote de 10 Euro, şi unul de bancnote de 50 de Euro.
- Nu mai desfac şi al 2-lea plic, deoarece are acelaşi conţinut şi trebuie folosit numai în caz de vre-o urgenţă. Şi, repet!: NUMAI în caz de vre-o urgenţă! Orice ai face, nu le ţine la vedere! Şi ascunde-le cât poţi de bine de cei de la check-in. Bagă-le în valiză, nu le ţine în poşetă! Şi.. ar cam trebui să te grăbeşti.. avionul tău pleacă în 40 de minute. Oricum ai întârziat aşa că, uite cum faci: Mergi cu valiza la check-in pentru a o îmbarca şi a colecta ticket-ul ăla.. să fi foarte, foarte calmă ca să nu trezeşti suspiciuni! Dacă se-ntâmplă ceva la vamă sau dacă gafezi într-un mod sau altul, strecori o bancnotă de 50 de Euro şi te vor lăsa să treci. E un truc murdar dar niciodată nu dă greş, iar pe tine oricum te-a aprovizionat Big Daddy cu destui bani, deci n-ar trebui să fie asta o problemă..
- De ce mi-a dat atâţia bani?!
- Tu eşti în vacanţă, baby! Ai uitat că tre să faci pe turista?!
- Dar.. cu atâţia bani?!
- Da, normal! Mergi, colinzi, faci cumpărături, dar niciodată să nu ai o sumă mare de bani la tine, să bată la ochi!
- Cunosc regulile astea..
- Bun! Ajunsă în Ungaria, te va culege o tipă cu pseudonimul de „Gyilkos” pentru a..
- Ce-nseamna …ghil-cos.. sau ce-ai spus adineauri?!
- Asasină.
- Ah.. super.. continuă, te rog.
- Aşa! Gyilkos va avea grijă să ieşi ok din Maghiaria.. dar înainte să te întâlneşti cu ea, va trebui să treci pe la fast food-ul aeroportului, pentru a te întâlni cu unu' Raul „Jancsi” Andrei. Tipu e român dar a emigrat la unguri în 99. El îţi va da diamantele, iar cu asta, mă jur că ţi-am spus absolut tot ce ştiu.
- Cum arată Raul Andrei?
- Habar n-am.. mi s-a spus că, atunci când vei intra in fast food, el te va recunoaşte. Dar după ce anume te va recunoaşte, nu ştiu.. Apropo. De asemenea mi s-a mai spus să-ţi comunic să nu i te adresezi cu numele românesc. Spune-i Jancsi sau Jank.
- Da, desigur! Adică, mi se pare şi normal Şi eu, dacă aş fi bărbat şi m-ar chema „Raul Andrei”, aş prefera de o mie de ori să mi se spună „Junk”.
- Jank!
- Bine! Jank.
- Nu prea pari în apele tale.. Eşti ok?!
- Defineşte termenul de „ok”..
- Bine, mă abţin.
- Mersi.
- Mai vrei să ştii ceva?
- Unde merg, cu exactitate?
- Ferihegy Terminal 1. Budapesta.
- Aha.. iar tipu ăsta.. Jank.. el are diamantele?
- Da.. el îţi va spune tot ce vrei să ştii.. a mai făcut transporturi pentru Boo.. vei primi ceva sfaturi şi experienţe relatate..
- Dacă a mai făcut de-astea, de ce nu l-a trimis pe el?!
- Că o fată bate mai puţin la ochi.. şi că îi eşti datoare.
- .. bine.. altceva mai trebuie să ştiu?! Ceva cum ar fi.. cuvinte cheie.. parole.. ascunzători secrete.. telepatie, probabil?
- Da, ar mai trebui să ştii ceva..
- Anume?!
Deşi amândoi stăm incredibil de incomod pe scaunele din faţă ale Opelului Corsa, Marian m-a prins de umeri şi mă apasă de pieptul său pentru a mă sufoca într-o îmbrăţişare, nu mai puţin de 20 de secunde. Nu vreau să plâng. Nici el nu vrea. Nu ne putem spune „La revedere” că doar, când toată nebunia asta va lua sfârşit, noi ne vom vedea din nou. Va fi din nou totul ca la început! Ca atunci când sâmbăta avea să mă trezească cu noaptea-n cap pentru a prinde masa sa preferată, la cafeneaua din colţ..
M-am desprins din îmbrăţişarea sa, şi din priviri îmi dă de înţeles că nu mă poate conduce până la check-in. Sunt recunoscătoare pentru asta.. trebuie să fac asta singură.. Deşi n-am mai zburat niciodată în viaţa mea, parcă ştiu cu exactitate ceea ce trebuie să fac, ce etape trebuiesc urmate, unde voi ajunge şi cu cine voi sta de vorbă.
Brusc, devin conştientă că.. o dată cu ieşirea mea din maşina lui Marian.. voi fi singură.
Singură pe drumul spre Iad.
Cobor din maşină şi, deşi simt un impuls incredibil de apăsătoar, de a mă întoarce pentru a-i zâmbi şi a-i face cu mâna celui mai bun prieten al meu, mă abţin. Nu vreau să-mi iau la revedere. Nici măcar să mimez un salut inofensiv nu veau!
Gonesc până la check-in, târând valiza după mine. Toate naţionalităţile, încarnate în diferite figuri vii, prezente în aeroport, se uită cu o curiozitate aparte la mine. Mă grăbesc.
Îmi păstrez calmul şi zâmbetul inofensiv.. Trec cu brio de check-in, însă trebuie să menţionez că tipa de la check-in este de o aroganţă incredibilă! Mi-a tăiat tot cheful de viaţă asfel încât mă prezint sictirită, cu paşaportul meu fals, la vamă.
Tipul de la vamă este un scump.. trebuie să-l fi amuzat poza.
Hm.. oare ar ieşi tipa de la check-in cu mine la o cafea când mă voi întoarce?.. dacă mă voi întoarce?
Mii de gânduri mi se-nghesuie în minusculul spaţiu pe care noi oamenii îl numim minte, înainte să-mi dau seama că avionul este pe cale de a decola.. „Stimaţi pasageri, vă urăm un zbor plăcut şi vă mulţumim că aţi ales Blue Air.” Hm.. Clasa a 2-a. Nu-i rău.. nu-i rău deloc.. E bine că stau la geam! Pot visa în linişte timp de 45 de minute, căci, din câte am înţeles, cam atâta va dura zborul..
Organele mele interne s-au urcat într-un carusel:
Zborul..?! Ha! Mamă, de m-ai vedea acum!!
_______________________________________________________________________________
Bârr.. e frig la unguri! Adică, într-un fel, era de aşteptat.. este trecut de 2 dimineaţa, când tot românu' ar trebui să doarmă sau să fie mort de beat. Merg la bagaje şi observ cum valizele vin şi pleacă pe banda rulantă, gândindu-mă, brusc, la toate prostiile posibile. Oare găsesc fast-food-ul? Oare Jank îmi va da sfaturi suficient de bune să duc totul la bun sfârşit? Oare "ghil-cos" mă va asasina? Oare scorpia de la check-in mi-a băgat bagajul în avion? Oare voi fi prinsă de unguri cu acte false asupra mea? Oare voi pierde diamantele? Oare mă voi pierde pe mine? Oare îmi miroase respiraţia? Oare?!?
Mai, mai să-mi las valiza să-mi scape pentru a 2-a oară din vizor. Alerg după ea pentru a o prinde înainte să fie din nou înghiţită de banda rulantă. Mai, mai să dărâm un bătrânel care se chinuie să-şi dea rucsacul gigantic jos de pe bandă. Mă-njură. În maghiară. Nu înţeleg, aşa că nu-mi cer scuze.
- Excuse me.. do you happen to know where the fast-food is?!
Tipul căruia i-am adresat această întrebare, se uită la mine de parcă ar vedea pentru prima oară în vaţa sa, un turist proaspăt aterizat, care, în loc să încerce să iasă din aeroport, caută haleală. De ar şti el..
- Fast Food is behind you.. there. KFC.
KFC-ul este fix la nasul meu. Mă simt ca în filmele cu Stan şi Bran.
Înainte să intru, inspir o dată adânc şi-mi aud, pentru o fracţiune de secundă, inima bătând. Jank.. să nu uit că pe tip îl cheamă Jank..
Intru.
KFC-ul este aproximativ gol. Ăsta trebuie să fie motivul pentru care străluceşte de curăţenie. Doi tipi stau la o masă de lângă intrare, uitându-se la televizorul de pe peretele din dreapta, un grup de 3 fete şi un băiat stau ceva mai încolo, şi sunt un pic cam prea zgomotoşi pentru gustul meu la această oră târzie iar, în spate de tot.. lângă uşa de la toaletă.. este un tip.
Poartă un hanorac Vans, cu gluga trasă pe cap, capul fiind aplecat asupra unei foi de hârtie. Pe masa sa se află două ceşti de cafea. Una din ele este lângă braţul său stâng, iar cealaltă este înafara razei braţului său, cu o farfurioară pe ea, drept căpăcel pentru a o păstra caldă. Se pare că aşteptă pe cineva..
Tipul îşi ridică privirea de pe foaie.
M-a văzut.. precis m-a văzut?! Poartă ochelari de soare! La 2 dimineaţa! Într-un aeroport din Budapesta! Chiar mă vede? Îmi face semn cu mâna să mă apropii.. da.. mă vede. Îmi car picioarele anevoie spre cea mai îndepărtată masă din local.. Când ajung în dreptul ei, tipul se ridică în picioare şi, zâmbind, îşi dă ochelarii jos, dar gluga o păstrează pe cap.
Ochii săi sunt albaştrii. Ochiul drept este de un albastru intens.. asemenea culorii cerului pe timp de vară.. însă ochiul stâng este de un albastru atât de deschis, încât dă spre alb. Pupila stă neclintită, iar o cicatrice vişinie îi intersectează pleoapa. În rest.. arată exact ca Chad Michael Murray!
- Jank.. îmi pare bine. Tu trebuie să fi Francesca, nu?
Valiză?! Check!
Poşetă?! Check!
Diamante?! Almost Check.
Eu?! Absenţă totală!
El a ţipat la mine că sunt răsfăţată, că sunt proastă, că nu ştiu cum se pregăteşte o valiză, că faza cu curu, ca în reclame, nu mă va ajuta să o inchid, că noua culoare a părului meu nu se potriveşte cu ceea ce am îmbrăcat, că sunt prea agitată, că îl agit şi pe el, că dacă nu ia o gură de Nutella, moare de poftă, că el face asta pentru mine iar eu nu-i apreciez eforturile, că mâine-i ziua lu mă-sa şi că n-a apucat să-i ia cadou deoarece trebuie să mă ducă pe mine până-n Bucureşti, că habar n-am ce griji îşi face pentru mine, că mă urăşte şi că, dacă e să mor, va fi numai şi numai vina mea!
Super! Hai să pornim la drum!
Deşi Marian şi cu mine am ţipat unul la celalalt continuu înainte să ieşim din apartamentul meu, din clipa în care am păşit în maşină, am tăcut mâlc, amândoi. Drumul până la Otopeni a durat trei sferturi de oră. Marian, practic, a zburat! În viaţa mea nu i-am văzut chipul veşnic relaxat, atât de încruntat şi anxios. Fruntea sa are cute, buzele sunt aproape invizibile la cât de tare le presează una de cealaltă, nu clipeşte mai deloc, volanul, mai avre puţin şi-l sfărâmă, iar geamurile maşinii încep să aburească.. din ce motiv, nu ştiu, căci mie, una, îmi este incredibil de frig. Mi-e frig şi foame. Îmi vine să-mi izbesc capul de geam că n-am luat borcanul de Nutella cu mine, dar nici de Nutella nu-mi arde. Sunt într-o stare din aceea.. de foame, dar totuşi, de repulsie faţă de orice insemnă 'producţie comestibilă'. Încep să-mi rod unghile. Marian nu se clinteşte. De obicei, când îmi rod unghile cu Marian de faţă, acesta îmi plezneşte ambele mâini, indiferent de care din ele este vinovată de predarea voluntară a unghilor, la ronţăit. El îşi dă unghile cu lac transparent, o dată a trei seri, din pricina faptului că e obsedat de mâini frumoase. Valeria are mâini superbe, de exemplu.. Oricum, Marian este pe jumătate metrosexual. Zic doar 'pe jumătate' că, deşi merge la solar o dată la două luni, este dezgustat de tipi care se epilează. Citez: 'un bărbat adevărat se îngrijeşte, dar atât'! Cul!
Ajungem la Otopeni. Sângele îmi îngheaţă subit în vine. Marian, imediat cum s-a oprit motorul, se dă jos din maşină, fără a se uita la mine, şi deschide porbagajul pentru a-mi scoate valiza. Îl privesc în oglinda retrovizoare, concentrându-mă pe imagini cu noi doi, care se derulează în mintea mea. Îmi amintesc de momentele frumoase pe care le-am petrecut împreună la liceu.. ce mai râdeam noi doi de toată lumea.. Eram ca doi 'Gigi-contra' care nu plăceau nimănui, dar tocmai de-aia îi luam pe toţi peste picior. Îmi amintesc că, de fiecare dată când unul dn noi era dat afară din clasă, din orice motiv, trebuia să bată la uşa clasei celuilalt, ritmul piesei 'Dont worry, Be happy', iar atunci, celălalt avea să recunoască sunetul şi să se scuze la profesor să iasă la baie. Acele zile se terminau, de obicei, cu noi doi în cea mai apropiată bodegă, fumând şi râzând de pretextul datorită căruia am ajuns acolo.. Ce vremuri.. ce vremuri..
Marian era deja înapoi în maşină şi cotrobăia printr-o servietă de mâna a doua. Eu nu-mi mut privirea nici o clipă de la oglinda retrovizoare, până când acesta începe a vorbi..
- Poftim. Astea sunt documentele tale. Ai un bilet de avion, un paşaport, un buletin, un.. asta-ţi va trebui?! Oricum.. e aici în caz că-ţi trebuie.. aşa, mai ai certificat de naştere, diplomă de bac, un CV, diferite ecusoane, carnet de student, încă câteva hărţi şi cartoane aiurea, şi..
- Dar.. documente?! De unde?
- Ţi-am spus să nu-ţi faci nici o grijă că s-a ocupat Big Daddy de tine..
- Deci.. sunt false?
- Mai mult sau mai puţin..
- Marian! Sunt false sau nu?!
- Da, normal, tu ce credeai?!
- Nu ştiu.. am uitat total că-mi trebuiesc documente.. Nu mă pot gândi la nimic altceva înafarâ de destinaţie..
- Puştoaico, pe ce planetă trăieşti?
- Ei bine, în nici un caz pe asta. Dă-mi să văd.
- Ahh, da.. vezi că s-ar putea să fi făcut câteva modificări cu privire la datele tale personale..
- Ce fel de modificări?
- Păi.. câteva modificări pe ici pe colo.. nimic gen 'uau'.
Arunc, cu dezinteres, un ochi peste buletinul meu fals. În secunda doi simt că mai am puţin şi sar la gâtul lui Marian care se chinuie din răsputeri să nu pufnească într-un râs isteric.
- Marian!! Cum ai putut?!
- Iartă-mă.. nu m-am putut abţine.. ocazia a fost prea preţioasă. A trebuit să intervin!
- Cum adică?! Uită-te la mine! Sunt hidoasă în poza asta! Revoltătoare, chiar! N-ai găsit şi tu altă poză la-ndemnă să i-o dai?
- Noup.. Ce să-ţi fac dacă ai zâmbit?!
- Am voie să ştiu ce ţi-am făcut de le-ai dat tocmai poza asta?!
- Cel mai atrăgător chip de pe cel mai atrăgător panou, de pe cel mai atrăgător perete din cel mai atrăgător liceu. Cum să o evit?!
- Te urăsc!
- Strungăreaţa face toată poza!
- Mă pupi în cur.
- Lasă poza.. priveşte datele...
- Nu! Deci NU! Petru Francesca?! Cred că glumeşti!
- Deloc!
- M-ai făcut fiica nelegitimă a doamnei Petru de la 2, cu Frank din Transporter?!
- Vezi că te duce capu?!
- Deci acum chiar că te urăsc. Strada Puştoaicei, număru' 69?!?!?!
- Priceless!
- Marian.. asta este ridicol! Iar ăsta nu e codul meu numeric.. şi asta nu e seria mea de buletin.. nu crezi că-şi va da careva seama?! Adică.. n-au cum să fie atât de proşti să..
- Nu-ţi fă griji! Petru Francesca a devenit, peste noapte, locuitor civil. Este înregistrată sub această identitate în toate bazele de date posibile. I-au fost strucurate datele, şi încadrate în toate sistemele electronice în care sunt încadrat şi eu, şi tu, şi adevăratul nume al lui Big Daddy Boo, spre exemplu.. Ai încredere! Nu eşti prima care a făcut chestia asta şi nu prea există posibilitatea de a da greş cu ceva la capitolul ăsta.
- Dar.. au putut să adauge pur şi simplu, o persoană în plus în populaţia României, aşa.. peste noapte?! Adică.. Petru Fancesca.. cum a reuşit omu' ăsta??
- Deci mă uit la tine şi încă nu-mi vine să cred că eşti atât de naivă să crezi că Big Daddy Boo şi-a permis să omită vre-un detaliu! Habar n-ai cu ce minte lucidă avem de-a face aici, puştoaico!
- Eh.. ăsta da răspuns! .. Petru Francesca..
- Lasă.. te obişnuieşti tu cu numele.. Franci.
- Încetează.
- Franci, franci, franci! Şi ..vorbind de bani..
Marian scoate din servietă două plicuri mari, sigilate. Desface unul din ele şi îmi varsă conţinutul în poală. Pe poala mea aterizează două teancuri de bancnote de 10 Euro, şi unul de bancnote de 50 de Euro.
- Nu mai desfac şi al 2-lea plic, deoarece are acelaşi conţinut şi trebuie folosit numai în caz de vre-o urgenţă. Şi, repet!: NUMAI în caz de vre-o urgenţă! Orice ai face, nu le ţine la vedere! Şi ascunde-le cât poţi de bine de cei de la check-in. Bagă-le în valiză, nu le ţine în poşetă! Şi.. ar cam trebui să te grăbeşti.. avionul tău pleacă în 40 de minute. Oricum ai întârziat aşa că, uite cum faci: Mergi cu valiza la check-in pentru a o îmbarca şi a colecta ticket-ul ăla.. să fi foarte, foarte calmă ca să nu trezeşti suspiciuni! Dacă se-ntâmplă ceva la vamă sau dacă gafezi într-un mod sau altul, strecori o bancnotă de 50 de Euro şi te vor lăsa să treci. E un truc murdar dar niciodată nu dă greş, iar pe tine oricum te-a aprovizionat Big Daddy cu destui bani, deci n-ar trebui să fie asta o problemă..
- De ce mi-a dat atâţia bani?!
- Tu eşti în vacanţă, baby! Ai uitat că tre să faci pe turista?!
- Dar.. cu atâţia bani?!
- Da, normal! Mergi, colinzi, faci cumpărături, dar niciodată să nu ai o sumă mare de bani la tine, să bată la ochi!
- Cunosc regulile astea..
- Bun! Ajunsă în Ungaria, te va culege o tipă cu pseudonimul de „Gyilkos” pentru a..
- Ce-nseamna …ghil-cos.. sau ce-ai spus adineauri?!
- Asasină.
- Ah.. super.. continuă, te rog.
- Aşa! Gyilkos va avea grijă să ieşi ok din Maghiaria.. dar înainte să te întâlneşti cu ea, va trebui să treci pe la fast food-ul aeroportului, pentru a te întâlni cu unu' Raul „Jancsi” Andrei. Tipu e român dar a emigrat la unguri în 99. El îţi va da diamantele, iar cu asta, mă jur că ţi-am spus absolut tot ce ştiu.
- Cum arată Raul Andrei?
- Habar n-am.. mi s-a spus că, atunci când vei intra in fast food, el te va recunoaşte. Dar după ce anume te va recunoaşte, nu ştiu.. Apropo. De asemenea mi s-a mai spus să-ţi comunic să nu i te adresezi cu numele românesc. Spune-i Jancsi sau Jank.
- Da, desigur! Adică, mi se pare şi normal Şi eu, dacă aş fi bărbat şi m-ar chema „Raul Andrei”, aş prefera de o mie de ori să mi se spună „Junk”.
- Jank!
- Bine! Jank.
- Nu prea pari în apele tale.. Eşti ok?!
- Defineşte termenul de „ok”..
- Bine, mă abţin.
- Mersi.
- Mai vrei să ştii ceva?
- Unde merg, cu exactitate?
- Ferihegy Terminal 1. Budapesta.
- Aha.. iar tipu ăsta.. Jank.. el are diamantele?
- Da.. el îţi va spune tot ce vrei să ştii.. a mai făcut transporturi pentru Boo.. vei primi ceva sfaturi şi experienţe relatate..
- Dacă a mai făcut de-astea, de ce nu l-a trimis pe el?!
- Că o fată bate mai puţin la ochi.. şi că îi eşti datoare.
- .. bine.. altceva mai trebuie să ştiu?! Ceva cum ar fi.. cuvinte cheie.. parole.. ascunzători secrete.. telepatie, probabil?
- Da, ar mai trebui să ştii ceva..
- Anume?!
Deşi amândoi stăm incredibil de incomod pe scaunele din faţă ale Opelului Corsa, Marian m-a prins de umeri şi mă apasă de pieptul său pentru a mă sufoca într-o îmbrăţişare, nu mai puţin de 20 de secunde. Nu vreau să plâng. Nici el nu vrea. Nu ne putem spune „La revedere” că doar, când toată nebunia asta va lua sfârşit, noi ne vom vedea din nou. Va fi din nou totul ca la început! Ca atunci când sâmbăta avea să mă trezească cu noaptea-n cap pentru a prinde masa sa preferată, la cafeneaua din colţ..
M-am desprins din îmbrăţişarea sa, şi din priviri îmi dă de înţeles că nu mă poate conduce până la check-in. Sunt recunoscătoare pentru asta.. trebuie să fac asta singură.. Deşi n-am mai zburat niciodată în viaţa mea, parcă ştiu cu exactitate ceea ce trebuie să fac, ce etape trebuiesc urmate, unde voi ajunge şi cu cine voi sta de vorbă.
Brusc, devin conştientă că.. o dată cu ieşirea mea din maşina lui Marian.. voi fi singură.
Singură pe drumul spre Iad.
Cobor din maşină şi, deşi simt un impuls incredibil de apăsătoar, de a mă întoarce pentru a-i zâmbi şi a-i face cu mâna celui mai bun prieten al meu, mă abţin. Nu vreau să-mi iau la revedere. Nici măcar să mimez un salut inofensiv nu veau!
Gonesc până la check-in, târând valiza după mine. Toate naţionalităţile, încarnate în diferite figuri vii, prezente în aeroport, se uită cu o curiozitate aparte la mine. Mă grăbesc.
Îmi păstrez calmul şi zâmbetul inofensiv.. Trec cu brio de check-in, însă trebuie să menţionez că tipa de la check-in este de o aroganţă incredibilă! Mi-a tăiat tot cheful de viaţă asfel încât mă prezint sictirită, cu paşaportul meu fals, la vamă.
Tipul de la vamă este un scump.. trebuie să-l fi amuzat poza.
Hm.. oare ar ieşi tipa de la check-in cu mine la o cafea când mă voi întoarce?.. dacă mă voi întoarce?
Mii de gânduri mi se-nghesuie în minusculul spaţiu pe care noi oamenii îl numim minte, înainte să-mi dau seama că avionul este pe cale de a decola.. „Stimaţi pasageri, vă urăm un zbor plăcut şi vă mulţumim că aţi ales Blue Air.” Hm.. Clasa a 2-a. Nu-i rău.. nu-i rău deloc.. E bine că stau la geam! Pot visa în linişte timp de 45 de minute, căci, din câte am înţeles, cam atâta va dura zborul..
Organele mele interne s-au urcat într-un carusel:
Zborul..?! Ha! Mamă, de m-ai vedea acum!!
_______________________________________________________________________________
Bârr.. e frig la unguri! Adică, într-un fel, era de aşteptat.. este trecut de 2 dimineaţa, când tot românu' ar trebui să doarmă sau să fie mort de beat. Merg la bagaje şi observ cum valizele vin şi pleacă pe banda rulantă, gândindu-mă, brusc, la toate prostiile posibile. Oare găsesc fast-food-ul? Oare Jank îmi va da sfaturi suficient de bune să duc totul la bun sfârşit? Oare "ghil-cos" mă va asasina? Oare scorpia de la check-in mi-a băgat bagajul în avion? Oare voi fi prinsă de unguri cu acte false asupra mea? Oare voi pierde diamantele? Oare mă voi pierde pe mine? Oare îmi miroase respiraţia? Oare?!?
Mai, mai să-mi las valiza să-mi scape pentru a 2-a oară din vizor. Alerg după ea pentru a o prinde înainte să fie din nou înghiţită de banda rulantă. Mai, mai să dărâm un bătrânel care se chinuie să-şi dea rucsacul gigantic jos de pe bandă. Mă-njură. În maghiară. Nu înţeleg, aşa că nu-mi cer scuze.
- Excuse me.. do you happen to know where the fast-food is?!
Tipul căruia i-am adresat această întrebare, se uită la mine de parcă ar vedea pentru prima oară în vaţa sa, un turist proaspăt aterizat, care, în loc să încerce să iasă din aeroport, caută haleală. De ar şti el..
- Fast Food is behind you.. there. KFC.
KFC-ul este fix la nasul meu. Mă simt ca în filmele cu Stan şi Bran.
Înainte să intru, inspir o dată adânc şi-mi aud, pentru o fracţiune de secundă, inima bătând. Jank.. să nu uit că pe tip îl cheamă Jank..
Intru.
KFC-ul este aproximativ gol. Ăsta trebuie să fie motivul pentru care străluceşte de curăţenie. Doi tipi stau la o masă de lângă intrare, uitându-se la televizorul de pe peretele din dreapta, un grup de 3 fete şi un băiat stau ceva mai încolo, şi sunt un pic cam prea zgomotoşi pentru gustul meu la această oră târzie iar, în spate de tot.. lângă uşa de la toaletă.. este un tip.
Poartă un hanorac Vans, cu gluga trasă pe cap, capul fiind aplecat asupra unei foi de hârtie. Pe masa sa se află două ceşti de cafea. Una din ele este lângă braţul său stâng, iar cealaltă este înafara razei braţului său, cu o farfurioară pe ea, drept căpăcel pentru a o păstra caldă. Se pare că aşteptă pe cineva..
Tipul îşi ridică privirea de pe foaie.
M-a văzut.. precis m-a văzut?! Poartă ochelari de soare! La 2 dimineaţa! Într-un aeroport din Budapesta! Chiar mă vede? Îmi face semn cu mâna să mă apropii.. da.. mă vede. Îmi car picioarele anevoie spre cea mai îndepărtată masă din local.. Când ajung în dreptul ei, tipul se ridică în picioare şi, zâmbind, îşi dă ochelarii jos, dar gluga o păstrează pe cap.
Ochii săi sunt albaştrii. Ochiul drept este de un albastru intens.. asemenea culorii cerului pe timp de vară.. însă ochiul stâng este de un albastru atât de deschis, încât dă spre alb. Pupila stă neclintită, iar o cicatrice vişinie îi intersectează pleoapa. În rest.. arată exact ca Chad Michael Murray!
- Jank.. îmi pare bine. Tu trebuie să fi Francesca, nu?
Valiză?! Check!
Poşetă?! Check!
Diamante?! Almost Check.
Eu?! Absenţă totală!
sâmbătă, 30 ianuarie 2010
Ep. 4 - Când te izbeşti de izbiri
Diamante.. Diamante.. Diamante.. DIAMANTE!
Parcă am murit şi am ajuns într-un Iad unde întregul décor ţipă “RAI”!!.. Ce e asta? De ce e asta? De ce sunt atât de calmă în privinţa asta? Aş putea muri.. ba chiar, mai rău ! Şi ce naiba e în capu’ omului ăluia? I s-a acrit de atâtea transporturi reuşite şi se întreabă ce se află dincolo de graniţele succesului ? Ii arde de închisoare ! Asta e clar ! Iar nemernicu’ mă trage şi pe mine după el..
- Ce planuri ai pentru astăzi ?
- Ă.. poftim ?
- Iar nu m-asculţi ?
- Nu. Din nou.
- Măsoară-ţi, te rog cuvintele.. înţeleg că eşti puţin stresată dar mai coboară de pe Olimp..
- Marian, încetează ! Pune-te puţin în pielea mea !
- Mai adineauri erai ok cu asta..
- Ei bine, mai adineauri aveam impresia că visez.. Mai adineauri mă imaginam Frank din « Transporter », într-un costum elegant, alergând cu un pistol în mână şi scăpând în ultima secundă din raza exploziei. Oricât de mult aş tânji după puţină adrenalină, chiar mă îndoiesc că voi duce treaba asta la bun sfârşit..
- Puştoaico, vorbeşti de « Transporter », nu de 007 !
- Hai mai lasă-mă !
Marian iar râde. Râde ! ..cum reuşeşte ?
- Eu aş zice să priveşti partea bună a lucrurilor..
- Ah, serios ? Şi care ar fi aia ?
- Păi.. vei avea ocazia să vizitezi multe ţări străine.. după cum am spus mai înainte.. va trebui să te prefaci că eşti turistă. Ca să-ţi iasă asta va trebui să faci pe turista, ştii? Înafară de asta vei avea ocazia să întâlneşti multe persoane interesante noi.... ahh, da, şi vei avea ocazia..
- Să mi se zboară creierii ! Mulţumesc frumos, ştiam asta deja.
- Hm.. probabil. Dar nu asta vroiam să-ţi spun.. Vei trece prin Italia ! Mi-e o ciudă de mor că mergi acolo fără mine ! Să-mi trimiţi vreo trei Calzzone autentice că de nu, vezi tu când te întorci acasă..
- DACĂ mă-ntorc acasă..
- Ştii, puştoaico..nu îţi înţeleg pesimismul..
- Deci nu-mi vine să cred cât de egoist poţi gândi !
- De ce ? Că, spre deosebire de tine, văd partea plină a paharului ?
- Nu ! Pentru că tu te gândeşti numai la splendoarea excursiei în loc să-ţi faci griji pentru mine ! Marian, eu urmează să fac un transport ilegal de diamante ! De diamante !! Tu ştii ce înseamnă asta ? Că va trebui să îmi pun mâinile în cap din două în două minute pentru a mă asigura că încă mai este ataşat de restul corpului. Tu-mi vorbeşti despre mania ta cu bucătăria italiană.. dar nu te-ai gândit nici o clipă că , de la stres, dacă voi reuşi să iau o singură gură dintr-o pizza Calzzone, e mult ! Deci nu-mi mai spune tu mie că-ţi este ciudă ! Vrei să faci transportul ăsta în locul meu ? Fă-o ! Te implor să-l faci !
Marian mă priveşte cu toată fiinţa sa.. Nici nu pot exprima în cuvinte intensitatea acestei priviri.. ultima oară când m-a privit aşa, eram în a 10-a şi plângeam de mama focului în timp ce îi povesteam că mi-a murit bunicul cu o seară înainte. Nu ştia ce să-mi spună.. Pur şi simplu mă privea. Mă privea cu un amestec de milă, dragoste, furie şi revoltă, pe care îl revărsa asupra mea fără pic de remuşcare.. De parcă ar duce o povară pe care nu şi-o doreşte şi mă obligă pe mine s-o preiau pentru a-l scăpa de greutatea acesteia... De parcă sufletul său este o cameră prea mică şi prea întunecată pentru a cuprinde toată emoţia de care este capabil..
Da.. aşa mă priveşte Marian.. de parcă ar fi martor la un procedeu de auto-distrugere.
- Te rog nu te mai uita aşa la mine.
- Cum mă uit la tine ?
- ..Aşa ! Aşa cum te uiţi acum.. te rog nu te mai uita aşa la mine..
- Ce-ar fi să nu mă mai uit deloc ?
Înainte să înţeleg la ce se referă, Marian se ridică de pe scaun şi îşi ia haina de piele de pe spătarul acestuia.
- Te rog nu-mi spune că vrei să pleci.. Stai puţin.. te-ai supărat pe mine ? Ce-am făcut ?
Marian se face că nu mă aude. Cotrobăie prin buzunarele gecii sale după portofel, scoate două bancnote de 10 lei din el şi le aşează pe masă cu un zgomot mai mare decât ar fi trebuit.. La mine nu se uită deloc. Îşi aruncă geaca peste umeri şi din cauza brutalităţii cu care se mişcă, îşi vârăşte mâna dreaptă în mâneca stângă a gecii.
- Rahat!
- Stai să te ajut..
- N-am nevoie de ajutor, lasă-mă.
- Am voie să ştiu ce ai ??
- …
- Marian, vorbeşte cu mine.
Marian se întoarce cu spatele la mine şi se îndreaptă spre ieşirea din cafenea de lângă masa noastră.
- Ştii ce m-a enervat la tine din totdeauna ?
- ..Ce ?
- Faptul că eşti incredibil de bătută-n cap !
- ..Poftim ?
- M-ai auzit bine ! Cum dracu’ poţi să-mi spui mie.. MIE!- cel care ţi-a fost alături din totdeauna- că sunt egoist? Tu crezi că nu-mi fac griji pentru tine? Hă? Chiar asta crezi ? Atunci cum îţi explici faptul că eu, aseară, după ce m-a sunat Big Daddy, n-am mai putut adormi că mă gândeam la toate prostiile posibile care ţi s-ar putea întâmpla! Cum vroiai sa-ţi dau vestea? Cu lacrimi în ochi şi mesaje de adio? Ştiam prea bine cum vei reacţiona dar am ales să îmi dau toată silinţa să-mi păstrez buna dispoziţie şi optimismul ca să te încurajez! Eu, spre deosebire de tine, nu m-am născut mincinos desăvârşit! Mie nu îmi e uşor să îmi ascund sentimentele şi emoţiile. Să-ţi dau vestea, păstrându-mi calmul, mi-a fost.. nu greu, ci incredibil de greu ! Iar tu susţii că sunt egoist ?!
- Marian, eu..
Aud uşa cafenelei izbindu-se. Parcă a izbit întreaga încăpere. M-a izbit şi pe mine de-odată cu ea. În clipa următoare îmi îngrop faţa în palme şi oricât de mult îmi doresc să-ncep să plâng pentru a mă elibera de greutatea propiului corp.. lacrimile nu vor să vină. Vorba celor de la Goo Goo Dolls, în piesa “Iris” « You can’t fight the tears that ain’t coming..”
- Eşti ok?
- ..Hă? Ah.. da, Valeria, sunt ok..
- Marian a plecat cam supărat.. v-aţi certat?
- Se pare că da..
- Eh.. vă împăcaţi voi. Nu rezistaţi prea mult unul fără celălalt.
- ..Sper să ai dreptate. Adu-mi te rog nota de plată.
- Imediat..
Valeria revine la masa mea cu carnţelul ei cu fluturaşi galbeni.
- Doi lei, nouăzeci.
- ..Poftim ? Cum doi lei nouăzeci ?
- Păi, să vedem.. paharul cu apă e doar un pahar cu apă aşa că îl tăiem de pe listă.. ăă, plăcinta oricum a fost din partea casei, asta am şi spus de la bun început.. aspirina e de la mine din geantă, şi în calitate de prietenă mi-e imposibil să–ţi cer s-o plăteşti.. iar Espresso-ul lui Marian, împreună cu bucăţica de ciocolată amăruie, nu-l comandase nimeni aşa că şi el vine din partea casei. Prin urmare, tot ce trebuie să achiţi este batonul de ciocolată. Snikers-ul face doi lei şi nouăzeci de bani.
Valeria îmi face cu ochiul. Mă uit la ea de parcă o văd pentru prima dată în viaţa mea. Aproape că am şi uitat că mai există aşa ceva precum oameni care nu au uitat că sunt şi ei simpli oameni.. Sunt specimene rare, e drept, dar se pare că asemenea oameni încă mai există.. slavă cerului! Încep să înţeleg de ce e Marian atât de înebunit după fătuca asta..
- Hm.. doi lei nouăzeci.. scumpe rău batoanele de Snikers în ziua de azi..
- Să ştii că..
- Poftim, scumpo. Păstrează restul.
Valeriei îi înmânez ambele bancnote de 10 lei pe care mi le-a lăsat Marian pentru a plăti consumaţia noastră.
- D-dar..
Valeria ar fi în stare să vină după mine pentru a-mi da banii înapoi, de aceea şi ies din cafenea înainte ca aceasta să realizeze că tocmai i-am lăsat cel mai gras bacşiş pe care i l-a lăsat vre-odată o fată. Când am ieşit afară, primul lucru pe care l-am remarcat a fost cerul incredibil de senin. Pe lângă zgomotul maşinilor care se înghesuiau să iasă de pe strada aceea mică şi aglomerată, pentru a ieşi pe strada principală, am putut auzi cel mai sufletist “Mulţumesc!!”, adresat mie. Zâmbind, întorc capul pentru a vedea capul Valeriei ieşind din cafenea, dăruindu-mi cel mai dulce zâmbet din istorie. Ce dar frumos pentru o asemenea dimineaţă blestemată de sâmbătă..
Drumul spre casă a fost mai lung decât m-am aşteptat. Deşi în baia apartamentului meu am o oglindă enormă, m-am oprit în faţa brutăriei pentru a-mi cerceta înfăţişarea în vitrină.. Arăt de parcă toată lumea mi-ar fi căzut în cap.. dacă toată lumea mi-a căzut în cap, atunci lumea trebuie să fie un loc incredibil de roşu.. un roşu care dă spre portocaliu.. o flacără nimicitoare ! Nu sunt atât de sigură că îmi mai place culoarea cu care mi-am vopsit părul.. Mă reprezintă ? Pe mine ? Eu, transportatoarea?! Un gând groaznic îmi fulgeră prin minte, obligându-mă să închid ochii şi să găsesc tăria necesară pentru a merge mai departe. Ajunsă în scara blocului, chem liftul cu o plictiseală totală, realizând cu 10 secunde prea târziu că acesta se află chiar la nasul meu. În secunda în care rceierul îi comandă şirei spinării să întindă mâna, liftul este chemat de o altă persoană. Super ! Dă-i şi urcă scări ! Scările nu sunt un chin prea apăsător.. mai apăsători sunt paşii pe care trebuie să-i fac până la intrarea în grota mea sufocantă.
Vârăsc cheia în broască cu un dezgust total..
Şi imediat cum păşesc în dragul şi scumpul meu apartament..
Închid uşa fără pic de zgomot..
Şi mă pus pe-un plâns de crăpat zugrăveala de pe pereţi !
_____________________________________________________________________
O oră mai târziu mi-am spus că m-am descărcat suficient şi că a venit timpul să mă răsfăţ cu un borcan de Nutella, un film bun, şi un duş. Încep cu duş-ul.. magnificul duş ! Imediat cum apa rece îşi plimba stropii prin părul meu, m-am decis că vreau să mă uit la « Gone with the wind », îmbrăcată în tricoul Ramonei, nişte boxeri bărbăteşti şi o pereche de şosete de lână a la’ bunica.. Acest gând automat mi-a dat o senzaţie de linişte.. aşa o linişte.. încât aproape am dat uitării faptul că viaţa mea urmează a depinde de o punguliţă de pietre preţioase.
Ies de la duş, mă usuc, îmbrac hainele esenţiale stării de pace, cotrobăi în dulapul de bucătărie după borcanul neatins de Nutella şi o linguriţă, şi mă aşez comfortabil în faţa filmului meu preferat.
De abea a rămas Scarlett văduvă că a şi dispărut jumătate din cantitatea de Nutella, mai adineauri prezentă în borcan.. Halal procedeu de îngrăşare !
~* Can I touch you there.. touch you dee.. *~
- Alo?!?
- Uau.. ce prompt răspundem ! Salut, puştoaico.. eu sunt.
- Da.. ştiu că eşti tu.. ce e?
- Am veşti..
- Altele ?
- Cam da..
- Mă vor prost-dispune?
- Într-un fel.. dar nu ştiu la ce ţi-ar ajuta pentru că imediat va trebui să te pui în mişcare.
- ..Adică ?
- Adică am aflat şi eu acum 5 minute.. căă.. Hai să-ţi explic altcumva.. mai ţii minte când ţi-am spus că s-a menţionat ceva de un ..zbor până la unguri?
- Da.
- Ei bine.. n-a fost alarmă falsă, vei zbura până-n Ungaria.
- Marian, este ceva ce vrei să-mi spui?
- Da, ştiu, e o veste extraordinara că econmiseşti timp şi nervi
- Tu m-asculţi?!
- Să m-asculţi tu pe mine.. deci.. vei zbura, da?
- E totuşi atât de prost încât să rişte să fiu descoperită într-un aeroport?
- Calmează-te că nu vei avea diamantele asupra ta. Diamantele le vei primi de abea în Ungaria.. te întâlneşti cu ..unu’ la ..la un fast-food.. cu numele de.. ăăă
- Cu unu’ la un fast-food.. Să înţeleg că ai fost prea buimăcit ca să reţii toate numele ungureşti, aşai?
- Ahh, nu. Doar îmi stă pe limbă.. nu mai ştiu dacă e Mec sau KFC.. oricum, planul de bătaie ţi-l va trimite Big Daddy prin mail mâine sau poimâine..
- Mhm.. bine..
- Aşa.. deci ! Situaţia ta e următoarea.. zbori până în Ungaria, da ? Acolo primeşti diamantele de la un individ, dupaia te duce un prieten de-al individului cu maşina până în Austria. Din Austria iei un autocar pentru Italia, iar din Italia mergi pe o croazieră de lux, şi da, trebuie să menţionez ‘de lux !’ până în Spania.. ruta se desfăşoară astfel pentru a evita pe căt posibil contactu’ cu Germania şi Franţa.. deja din Spania au portughezii grijă de tine..
- Cum adică au portughezii grijă de mine ?
- Nu-ţi fă probleme, sunt oameni ok..
- Marian, te rog renunţă la optimism măcar pentru două secunde..
- Nu renunţ la optimism pentru că mi-eşti dragă.
- ..Mersi..
- Aşa, acum vestea proastă..
- Ah, astea erau veştile bune ?
- Vestea bună era că zbori până în Ungaria..
- Asta mi-ai spus-o deja de o sută de ori!
- Vestea rea e că avionul tău pleacă în mai puţin de două ore de la Otopeni.
- .. CEEE ?!??!?!?!?!?!
- Hai, puştoaico, grăbeştete ! Ia-ţi o valiză mare, dar să nu pui mare lucru în ea pentru că o vei umple cu cumpărăturile din ţările străine pe care le vei vizita..
- MARIAN !!! LASĂ-MĂ CU GLUMELE TALE !!! Eu zbor în Ungaria AZI ?!?!??!
- Care azi ?! Peste o oră, azi e deja mâine ! E unşpe seara ceasu’ !
- TU-ŢI BAŢI JOC DE MINE ??!??!?!?!?
- Ohoo, cineva trebuie să se calmeze urgent !
- Cum dracu’ ajung eu la Bucureşti în mai puţin de două ore ??? ZI ŞI TU !
- Calmează-te, puştoaico.. nu mi se spune ‘furios şi iute’ degeaba.
- Furios şi iute te prezinţi la mine în maxim zece minute!!
I-am închis în nas.. tremur toată! Plec din ţară.. astăzi ! Am diamante de transportat..
Doamne! Zbor până-n Ungaria !..
CU CE DRACU MĂ-MBRAC?!?!
Parcă am murit şi am ajuns într-un Iad unde întregul décor ţipă “RAI”!!.. Ce e asta? De ce e asta? De ce sunt atât de calmă în privinţa asta? Aş putea muri.. ba chiar, mai rău ! Şi ce naiba e în capu’ omului ăluia? I s-a acrit de atâtea transporturi reuşite şi se întreabă ce se află dincolo de graniţele succesului ? Ii arde de închisoare ! Asta e clar ! Iar nemernicu’ mă trage şi pe mine după el..
- Ce planuri ai pentru astăzi ?
- Ă.. poftim ?
- Iar nu m-asculţi ?
- Nu. Din nou.
- Măsoară-ţi, te rog cuvintele.. înţeleg că eşti puţin stresată dar mai coboară de pe Olimp..
- Marian, încetează ! Pune-te puţin în pielea mea !
- Mai adineauri erai ok cu asta..
- Ei bine, mai adineauri aveam impresia că visez.. Mai adineauri mă imaginam Frank din « Transporter », într-un costum elegant, alergând cu un pistol în mână şi scăpând în ultima secundă din raza exploziei. Oricât de mult aş tânji după puţină adrenalină, chiar mă îndoiesc că voi duce treaba asta la bun sfârşit..
- Puştoaico, vorbeşti de « Transporter », nu de 007 !
- Hai mai lasă-mă !
Marian iar râde. Râde ! ..cum reuşeşte ?
- Eu aş zice să priveşti partea bună a lucrurilor..
- Ah, serios ? Şi care ar fi aia ?
- Păi.. vei avea ocazia să vizitezi multe ţări străine.. după cum am spus mai înainte.. va trebui să te prefaci că eşti turistă. Ca să-ţi iasă asta va trebui să faci pe turista, ştii? Înafară de asta vei avea ocazia să întâlneşti multe persoane interesante noi.... ahh, da, şi vei avea ocazia..
- Să mi se zboară creierii ! Mulţumesc frumos, ştiam asta deja.
- Hm.. probabil. Dar nu asta vroiam să-ţi spun.. Vei trece prin Italia ! Mi-e o ciudă de mor că mergi acolo fără mine ! Să-mi trimiţi vreo trei Calzzone autentice că de nu, vezi tu când te întorci acasă..
- DACĂ mă-ntorc acasă..
- Ştii, puştoaico..nu îţi înţeleg pesimismul..
- Deci nu-mi vine să cred cât de egoist poţi gândi !
- De ce ? Că, spre deosebire de tine, văd partea plină a paharului ?
- Nu ! Pentru că tu te gândeşti numai la splendoarea excursiei în loc să-ţi faci griji pentru mine ! Marian, eu urmează să fac un transport ilegal de diamante ! De diamante !! Tu ştii ce înseamnă asta ? Că va trebui să îmi pun mâinile în cap din două în două minute pentru a mă asigura că încă mai este ataşat de restul corpului. Tu-mi vorbeşti despre mania ta cu bucătăria italiană.. dar nu te-ai gândit nici o clipă că , de la stres, dacă voi reuşi să iau o singură gură dintr-o pizza Calzzone, e mult ! Deci nu-mi mai spune tu mie că-ţi este ciudă ! Vrei să faci transportul ăsta în locul meu ? Fă-o ! Te implor să-l faci !
Marian mă priveşte cu toată fiinţa sa.. Nici nu pot exprima în cuvinte intensitatea acestei priviri.. ultima oară când m-a privit aşa, eram în a 10-a şi plângeam de mama focului în timp ce îi povesteam că mi-a murit bunicul cu o seară înainte. Nu ştia ce să-mi spună.. Pur şi simplu mă privea. Mă privea cu un amestec de milă, dragoste, furie şi revoltă, pe care îl revărsa asupra mea fără pic de remuşcare.. De parcă ar duce o povară pe care nu şi-o doreşte şi mă obligă pe mine s-o preiau pentru a-l scăpa de greutatea acesteia... De parcă sufletul său este o cameră prea mică şi prea întunecată pentru a cuprinde toată emoţia de care este capabil..
Da.. aşa mă priveşte Marian.. de parcă ar fi martor la un procedeu de auto-distrugere.
- Te rog nu te mai uita aşa la mine.
- Cum mă uit la tine ?
- ..Aşa ! Aşa cum te uiţi acum.. te rog nu te mai uita aşa la mine..
- Ce-ar fi să nu mă mai uit deloc ?
Înainte să înţeleg la ce se referă, Marian se ridică de pe scaun şi îşi ia haina de piele de pe spătarul acestuia.
- Te rog nu-mi spune că vrei să pleci.. Stai puţin.. te-ai supărat pe mine ? Ce-am făcut ?
Marian se face că nu mă aude. Cotrobăie prin buzunarele gecii sale după portofel, scoate două bancnote de 10 lei din el şi le aşează pe masă cu un zgomot mai mare decât ar fi trebuit.. La mine nu se uită deloc. Îşi aruncă geaca peste umeri şi din cauza brutalităţii cu care se mişcă, îşi vârăşte mâna dreaptă în mâneca stângă a gecii.
- Rahat!
- Stai să te ajut..
- N-am nevoie de ajutor, lasă-mă.
- Am voie să ştiu ce ai ??
- …
- Marian, vorbeşte cu mine.
Marian se întoarce cu spatele la mine şi se îndreaptă spre ieşirea din cafenea de lângă masa noastră.
- Ştii ce m-a enervat la tine din totdeauna ?
- ..Ce ?
- Faptul că eşti incredibil de bătută-n cap !
- ..Poftim ?
- M-ai auzit bine ! Cum dracu’ poţi să-mi spui mie.. MIE!- cel care ţi-a fost alături din totdeauna- că sunt egoist? Tu crezi că nu-mi fac griji pentru tine? Hă? Chiar asta crezi ? Atunci cum îţi explici faptul că eu, aseară, după ce m-a sunat Big Daddy, n-am mai putut adormi că mă gândeam la toate prostiile posibile care ţi s-ar putea întâmpla! Cum vroiai sa-ţi dau vestea? Cu lacrimi în ochi şi mesaje de adio? Ştiam prea bine cum vei reacţiona dar am ales să îmi dau toată silinţa să-mi păstrez buna dispoziţie şi optimismul ca să te încurajez! Eu, spre deosebire de tine, nu m-am născut mincinos desăvârşit! Mie nu îmi e uşor să îmi ascund sentimentele şi emoţiile. Să-ţi dau vestea, păstrându-mi calmul, mi-a fost.. nu greu, ci incredibil de greu ! Iar tu susţii că sunt egoist ?!
- Marian, eu..
Aud uşa cafenelei izbindu-se. Parcă a izbit întreaga încăpere. M-a izbit şi pe mine de-odată cu ea. În clipa următoare îmi îngrop faţa în palme şi oricât de mult îmi doresc să-ncep să plâng pentru a mă elibera de greutatea propiului corp.. lacrimile nu vor să vină. Vorba celor de la Goo Goo Dolls, în piesa “Iris” « You can’t fight the tears that ain’t coming..”
- Eşti ok?
- ..Hă? Ah.. da, Valeria, sunt ok..
- Marian a plecat cam supărat.. v-aţi certat?
- Se pare că da..
- Eh.. vă împăcaţi voi. Nu rezistaţi prea mult unul fără celălalt.
- ..Sper să ai dreptate. Adu-mi te rog nota de plată.
- Imediat..
Valeria revine la masa mea cu carnţelul ei cu fluturaşi galbeni.
- Doi lei, nouăzeci.
- ..Poftim ? Cum doi lei nouăzeci ?
- Păi, să vedem.. paharul cu apă e doar un pahar cu apă aşa că îl tăiem de pe listă.. ăă, plăcinta oricum a fost din partea casei, asta am şi spus de la bun început.. aspirina e de la mine din geantă, şi în calitate de prietenă mi-e imposibil să–ţi cer s-o plăteşti.. iar Espresso-ul lui Marian, împreună cu bucăţica de ciocolată amăruie, nu-l comandase nimeni aşa că şi el vine din partea casei. Prin urmare, tot ce trebuie să achiţi este batonul de ciocolată. Snikers-ul face doi lei şi nouăzeci de bani.
Valeria îmi face cu ochiul. Mă uit la ea de parcă o văd pentru prima dată în viaţa mea. Aproape că am şi uitat că mai există aşa ceva precum oameni care nu au uitat că sunt şi ei simpli oameni.. Sunt specimene rare, e drept, dar se pare că asemenea oameni încă mai există.. slavă cerului! Încep să înţeleg de ce e Marian atât de înebunit după fătuca asta..
- Hm.. doi lei nouăzeci.. scumpe rău batoanele de Snikers în ziua de azi..
- Să ştii că..
- Poftim, scumpo. Păstrează restul.
Valeriei îi înmânez ambele bancnote de 10 lei pe care mi le-a lăsat Marian pentru a plăti consumaţia noastră.
- D-dar..
Valeria ar fi în stare să vină după mine pentru a-mi da banii înapoi, de aceea şi ies din cafenea înainte ca aceasta să realizeze că tocmai i-am lăsat cel mai gras bacşiş pe care i l-a lăsat vre-odată o fată. Când am ieşit afară, primul lucru pe care l-am remarcat a fost cerul incredibil de senin. Pe lângă zgomotul maşinilor care se înghesuiau să iasă de pe strada aceea mică şi aglomerată, pentru a ieşi pe strada principală, am putut auzi cel mai sufletist “Mulţumesc!!”, adresat mie. Zâmbind, întorc capul pentru a vedea capul Valeriei ieşind din cafenea, dăruindu-mi cel mai dulce zâmbet din istorie. Ce dar frumos pentru o asemenea dimineaţă blestemată de sâmbătă..
Drumul spre casă a fost mai lung decât m-am aşteptat. Deşi în baia apartamentului meu am o oglindă enormă, m-am oprit în faţa brutăriei pentru a-mi cerceta înfăţişarea în vitrină.. Arăt de parcă toată lumea mi-ar fi căzut în cap.. dacă toată lumea mi-a căzut în cap, atunci lumea trebuie să fie un loc incredibil de roşu.. un roşu care dă spre portocaliu.. o flacără nimicitoare ! Nu sunt atât de sigură că îmi mai place culoarea cu care mi-am vopsit părul.. Mă reprezintă ? Pe mine ? Eu, transportatoarea?! Un gând groaznic îmi fulgeră prin minte, obligându-mă să închid ochii şi să găsesc tăria necesară pentru a merge mai departe. Ajunsă în scara blocului, chem liftul cu o plictiseală totală, realizând cu 10 secunde prea târziu că acesta se află chiar la nasul meu. În secunda în care rceierul îi comandă şirei spinării să întindă mâna, liftul este chemat de o altă persoană. Super ! Dă-i şi urcă scări ! Scările nu sunt un chin prea apăsător.. mai apăsători sunt paşii pe care trebuie să-i fac până la intrarea în grota mea sufocantă.
Vârăsc cheia în broască cu un dezgust total..
Şi imediat cum păşesc în dragul şi scumpul meu apartament..
Închid uşa fără pic de zgomot..
Şi mă pus pe-un plâns de crăpat zugrăveala de pe pereţi !
_____________________________________________________________________
O oră mai târziu mi-am spus că m-am descărcat suficient şi că a venit timpul să mă răsfăţ cu un borcan de Nutella, un film bun, şi un duş. Încep cu duş-ul.. magnificul duş ! Imediat cum apa rece îşi plimba stropii prin părul meu, m-am decis că vreau să mă uit la « Gone with the wind », îmbrăcată în tricoul Ramonei, nişte boxeri bărbăteşti şi o pereche de şosete de lână a la’ bunica.. Acest gând automat mi-a dat o senzaţie de linişte.. aşa o linişte.. încât aproape am dat uitării faptul că viaţa mea urmează a depinde de o punguliţă de pietre preţioase.
Ies de la duş, mă usuc, îmbrac hainele esenţiale stării de pace, cotrobăi în dulapul de bucătărie după borcanul neatins de Nutella şi o linguriţă, şi mă aşez comfortabil în faţa filmului meu preferat.
De abea a rămas Scarlett văduvă că a şi dispărut jumătate din cantitatea de Nutella, mai adineauri prezentă în borcan.. Halal procedeu de îngrăşare !
~* Can I touch you there.. touch you dee.. *~
- Alo?!?
- Uau.. ce prompt răspundem ! Salut, puştoaico.. eu sunt.
- Da.. ştiu că eşti tu.. ce e?
- Am veşti..
- Altele ?
- Cam da..
- Mă vor prost-dispune?
- Într-un fel.. dar nu ştiu la ce ţi-ar ajuta pentru că imediat va trebui să te pui în mişcare.
- ..Adică ?
- Adică am aflat şi eu acum 5 minute.. căă.. Hai să-ţi explic altcumva.. mai ţii minte când ţi-am spus că s-a menţionat ceva de un ..zbor până la unguri?
- Da.
- Ei bine.. n-a fost alarmă falsă, vei zbura până-n Ungaria.
- Marian, este ceva ce vrei să-mi spui?
- Da, ştiu, e o veste extraordinara că econmiseşti timp şi nervi
- Tu m-asculţi?!
- Să m-asculţi tu pe mine.. deci.. vei zbura, da?
- E totuşi atât de prost încât să rişte să fiu descoperită într-un aeroport?
- Calmează-te că nu vei avea diamantele asupra ta. Diamantele le vei primi de abea în Ungaria.. te întâlneşti cu ..unu’ la ..la un fast-food.. cu numele de.. ăăă
- Cu unu’ la un fast-food.. Să înţeleg că ai fost prea buimăcit ca să reţii toate numele ungureşti, aşai?
- Ahh, nu. Doar îmi stă pe limbă.. nu mai ştiu dacă e Mec sau KFC.. oricum, planul de bătaie ţi-l va trimite Big Daddy prin mail mâine sau poimâine..
- Mhm.. bine..
- Aşa.. deci ! Situaţia ta e următoarea.. zbori până în Ungaria, da ? Acolo primeşti diamantele de la un individ, dupaia te duce un prieten de-al individului cu maşina până în Austria. Din Austria iei un autocar pentru Italia, iar din Italia mergi pe o croazieră de lux, şi da, trebuie să menţionez ‘de lux !’ până în Spania.. ruta se desfăşoară astfel pentru a evita pe căt posibil contactu’ cu Germania şi Franţa.. deja din Spania au portughezii grijă de tine..
- Cum adică au portughezii grijă de mine ?
- Nu-ţi fă probleme, sunt oameni ok..
- Marian, te rog renunţă la optimism măcar pentru două secunde..
- Nu renunţ la optimism pentru că mi-eşti dragă.
- ..Mersi..
- Aşa, acum vestea proastă..
- Ah, astea erau veştile bune ?
- Vestea bună era că zbori până în Ungaria..
- Asta mi-ai spus-o deja de o sută de ori!
- Vestea rea e că avionul tău pleacă în mai puţin de două ore de la Otopeni.
- .. CEEE ?!??!?!?!?!?!
- Hai, puştoaico, grăbeştete ! Ia-ţi o valiză mare, dar să nu pui mare lucru în ea pentru că o vei umple cu cumpărăturile din ţările străine pe care le vei vizita..
- MARIAN !!! LASĂ-MĂ CU GLUMELE TALE !!! Eu zbor în Ungaria AZI ?!?!??!
- Care azi ?! Peste o oră, azi e deja mâine ! E unşpe seara ceasu’ !
- TU-ŢI BAŢI JOC DE MINE ??!??!?!?!?
- Ohoo, cineva trebuie să se calmeze urgent !
- Cum dracu’ ajung eu la Bucureşti în mai puţin de două ore ??? ZI ŞI TU !
- Calmează-te, puştoaico.. nu mi se spune ‘furios şi iute’ degeaba.
- Furios şi iute te prezinţi la mine în maxim zece minute!!
I-am închis în nas.. tremur toată! Plec din ţară.. astăzi ! Am diamante de transportat..
Doamne! Zbor până-n Ungaria !..
CU CE DRACU MĂ-MBRAC?!?!
marți, 5 ianuarie 2010
Ep.3 - cafea cu gheaţă
Păşesc nesigură în cafenea. Marian poartă o discuţie telefonică în timp ce fumează o ţigară, extrasă dintr-un pachet de Kent Silver proaspăt deschis. Mă aşez în faţa sa, zâmbindu-i în semn de salut, iar el, în loc de a se uita la mine, îmi face semn cu mâna să tac cu toate că nu rostisem nici o vorbă. După expresia feţei sale realizez că nu este un apel plăcut şi nu încetez a mă întreba cine se află la celălalt capăt al firului. Mă rog la Doamne Doamne să nu fie Big Daddy..
- Aicea nu este vorba numai de tine căci nu numai pielea ta este în joc..
Ahh, ce bine! Nu vorbeşte cu el. Marian n-ar îndrăzni să i se adreseze lui Big Daddy Boo într-o manieră atât de iformală. Măcar atât.. voi putea să-mi savurez cafeaua în linişte.
- Nu ştiu, nu i-am spus încă. E acum în faţa mea, va trebui să-i explic totul mai întâi, ai răbdare. Şi spune-i lu Boo să nu se mai precipite atâta că n-are de ce să-şi facă griji, doar e o fată responsabilă.
Să-mi savurez cafeaua, chipurile? Rahat!
- Bine.. cum o fi. Hai că vorbim mai încolo. Ciao, pa.
De abea când Marian închide telefonul şi mă priveşte, gata gata să facă o remarcă stupidă în legătură cu noua culoare a părului meu, realizez cât sunt de panicată.
- Spune-mi tot! Cu detalii! Ce treaba am eu cu Biggie? Ce s-a întâmplat? S-a aflat ce am făcut anu’ trecut? A fost descoperit? E suspect de ceva? A mers vre-un transport de cocaină prost şi acum se dezgroapă tot? Sau a..
- Tshhhhhhh!!! Încet! Ai înnebunit? Dacă aude Valeria ceva despre asta şi îi spune lu unchi-miu cu ce fel de oameni umblu, mă dă el însuşi pe mâna copoilor!
Mă uit în dreapta s-o văd pe Valeria la capătul barului, ştergând nişte pahare. Vede că o observ, îmi zâmbeşte şi îmi face cu mâna. Valeria are 19 ani şi lucrează în cafenea de un an jumate. Dacă nu mă înşel, este în anul întâi la psihologie. Adoră copiii, şerpii, pizza Calzone, şi e un fan înfocat al lui Vivien Leigh. O dată, ca să îmi demonstreze asta, mi-a spus absolut toate replicile ‚Scarlett O’Hara’ din „Pe aripile vântului”, fără pic de ezitare, şi cu tot cu intonaţie. Eu ştiu precis că avea intonaţia potrivită! „Pe aripile vântului” e filmul meu preferat.
Marian e înebunit după Valeria. A invitat-o în oraş din prima zi în care a început să lucreze în cafeneaua unchiului său, dar deoarece l-a refuzat, nu s-a mai sichisit să lupte pentru ea, de atunci. Oricum, asta nu m-a convins. Dacă n-ar mai vrea-o, ar înceta să compare toate fetele care trec pe stradă, cu ea.. n-ar recunoaşte nici să-l tai.
- Calmează-te.. lasă asta acum.. noi am venit aici să savurăm o cafea, nu să ne luăm în cuţite.
- Eu sunt în pericol de a intra la puşcărie iar tu îmi propui cafea în loc să-mi explici ce se întâmplă?
- Vezi? Vezi?? Vechea tu! Ca de obicei te precipiţi! Calm, puştoaico. Nu ajunge nimeni în puşcărie.
- Atunci ce vrea de la mine?
- Ce i-ai promis.
- …
- Te faci că ploo’? Ce i-ai promis anul trecut când te-a scos din căcat?
- ..Nimic.. i-am mulţumit.. atât
- Clar i-ai mulţumit.. nu mai puteai închide telefonul fără a-i mai mulţumi de încă şapte ori, dar este ceva ce i-ai spus.. trebuie să-ţi aminteşti..
- ..Tş.. ce i-am spus?
- Chiar nu mai ştii?
- ….nu.. chiar nu.
Marian priveşte din nou înspre Valeria pentru a se asigura că nu trage cu urechea. Aceasta şterge pahare, absentă.
- I-ai spus că-i vei rămâne datoare pe viaţă.
În mintea mea, ceva face ‚click’.
- În nici un caz!
- N-ai voie să-l refuzi. Ştii ce a făcut omul ăsta pentru tine!
- Am spus nu!
- Cum suna 5 ani de închisoare pentru omor din culpă, anu trecut?! Hah??? Nu te-am auzit! Cum suna?
- Marian, nu-mi face asta, te rog..
- Dar de ce te văicăreşti atâta, nu înţeleg.. nici măcar nu ţi-am spus încă ce vrea de la tine.
- Ştiu ce vrea..
- Ba chiar cred că nu ştii..
- Cum să nu ştiu? Îi ştiu toate afacerile! Ştiu despre kilogramele de cocaină, despre armele de ultimă oră şi ştiu şi despre bordelul de lux pe care l-a deschis acum de curând.. are nevoie de fete, asta e?
Marian râde.
- Nu.. nu are nevoie de fete. Încă are prea multe, zice. În fiecare zi îi aduc târfele o prietenă de-a prietenei de-a prietenei care au nevoie de bani şi sunt dispuse să facă orice pentru ei, aşa că nu..
Super.. click-ul a dispărut.
- Atunci.. ce favoare ar putea el să-mi ceară mie?
Marian zâmbi.
- Mă crezi că pentru o secundă te-am invidiat când am auzit?
- De ce.. ce ai auzit?
- Puştoaico, hai s-o luăm de la capăt. Deci, tu ştii despre toate afacerile lui Boo, aşa e?
- Da. Cocaina, armele şi bordelul.
- Mhm.. toate le ştii! Toate cele ilegale, adică. Ai uitat total de bambus, cărbune, panouri solare, platină şi hârtie.. nu?
- …
- Aşa credeam şi eu.. ascultă şi ascultă cu atenţie.
- Nu cred că voi reuşi să fac asta.
- De ce nu?
- Creierul meu tocmai a pierdut legătura cu şirea spinării.
Marian râde din nou.
- Haide, măi, calmează-te.. şi azi dimineaţă la telefon ai fost atât de crispată când ai auzit de marele barosan de nu mi-a venit să cred. Tipul ăsta n-ar trebui să fie ceva în genu’.. îngeru tău păzitor? Care este panica?
- …Care este panica?! Mi-e frică de mă cac pe mine, asta e panica!
- Exagerezi.
- Ba chiar deloc! Singurele lucruri pe care nu le poate face el însuşi, sunt afacerile din care nu ar ieşi viu! Aşa că trimite alte persoane în locul său. Am auzit că nişte bărbaţi, de la care a cerut anumite favori, au murit la scurt timp după ce le-au dus la bun sfârşit.. dacă n-au murit chiar în timpul desfăşurării acestora..
- Uău, uău, uşor, hooooo!! Ţi-am spus să te calmezi! Habar nai despre ce e vorba că şi sari ca o apucată. Îmi dai, te rog frumos, voie să-ţi explic??
Îmi îngrop chipul în mâini. Mi-e frică de ceea ce urmează să aud.. şi mi-e şi mai frică de faptul că nu voi avea voie să refuz. Parcă aştept ca Marian să îmi nareze soarta.. Soarta scrisă de un individ cunoscut sub Pseudonimul de Big Daddy Boo.. M-a scăpat de puşcărie.. îi datorez libertatea omului acela, dar nu şi viaţa. Se pare că, pentru el, nu e ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.. e dinte pntru dantură şi ochi pentru lumina zilei..
- ….Tu m-asculţi???
- Poftim?
- Ai auzit ceva din ce ţi-am spus?
- Ăă.. da.
- Ţie chiar îţi este atât de frică?
- Tu nu vezi că tremur?
Marian se apleacă şi îmi ia mâinile intr-ale sale.
- Totul va fi bine.. vei vedea. Nu este atât de dificil ceea ce îţi cere.. îţi cere doar să fii atentă să nu faci greşeli..
- Dar ce dracu îmi cere?
- Te-ai uitat vre-odată la „Curierul”?
- Da.. de fapt, ne-am uitat împreună, dacă îmi amintesc bine..
- Nu ştiu cât de bine îţi aminteşti tu, totuşi.. venisem din bodegă şi te îmbătasei groaznic..
- Ahh, da.. acum îmi amintesc. Scuze.. n-am putut fi prea atentă la film în seara aia..
- Nu-i nimic.. aveai nevoie de un umăr pe care să plângi..
- Să plâng?.. stai puţin.. am plâns? Doamne.. chiar mă îmbătasem! Povesteşte-mi tot că eu nu mai ştiu nimic. Despre ce am vorbit?
- Ha! Vezi? Erai atât de praf.. şi tu spui totdeauna "eu niciodată nu mă îmbăt să nu mai ştiu de mine, aşa cum faci tu, Marianeee".
- Poate că am avut un motiv.. ştii??
- Da.. îmi amintesc.. Ramona.
- Revenim la "Curierul".
- Păi.. ei bine, cam vrea să intri în pielea lui Frank..
Ridic o sprânceană.
- Hăăă?
- Sau Frankie, mai bine spus, să nu presupunem că ai avea trăsături masculine..
- Nu-mi vine să cred că ţie încă îţi mai arde de glume!
- Aşa e, iartă-mă, sunt un imbecil..
- Eşti!
- Ok.. vrea să.. transporţi ceva.
- …
- …Frankie?
- Nu-mi mai spune Frankie. Mă scârţâie pe creier.. îmi este suficient că trebuie să îndur "puştoaico". Cum adică.. ce vrea să fac?
- Să călătoreşti puţin
- Adică? Până unde?
- Păi, să vedem ..ţie-ţi plac portughezii, nu-i aşa?
- ………………..CEEEE?
- Portughezii, puştoaico. Mai ştii? Eram în a 12-a şi un tip din Portugalia ne-a oprit din drum să ne întrebe pe unde să meargă ca să ajungă în centru. Mi-aduc aminte că, atunci când a plecat, mi-ai spus că e bun.. frumoase amintiri.. tu să spui despre un bărbat că e ‚bun’..
- Mă zboară până în Portugalia?? E normal la cap??
- Ahm.. nu cred că a menţionat ceva de zbor.. decât până-n Maghiaria, dacă nu mă înşel.. şi dupaia schimbi mijlocul de transport la unguri.. până-n Italia mergi cu cineva cu maşina.. dupaia schimbi mijlocu de transport şi mergi cu un autobuz.. sau trenu, nu mai ş..
- POFTIM??
- Te rog frumos să te ca..
- Valeria, adu-mi te rog un pahar cu apă!
- Valeria, adu-i şi un baton de Snikers că mă îndoiesc că apa va ajunge..
Valeria pare uşor surprinsă de scena pe care o fac, însă nu mă pot calma pentru a nu-i trezi interesul în a trage cu urechea. Mie, cea care n-a ieşit în viaţa ei înafara graniţelor ţării româneşti, tocmai mi se cere a face un transport de mărfuri ilegale către extrema Europei. Previzibil.. Prea previzibil, aş putea spune.. Valeria vine la masa noastră cu un pahar de juma’ de litru cu apă, o aspirină, un baton de Snikers, o plăcintă cu brânză din partea casei şi un Espresso pentru Marian.
- Îmi aduci te rog şi..
- O pătrăţică de ciocolată amăruie pentru cafea? E deja în ceaşcă.
- …Serios? Uau, îmi cunoşti gusturile mai bine decât mama.
- Se pare că bei cafea în preajma mea mai des decât în preajma ei..
- Se pare că ai dreptate..
Valeria îi zâmbeşte afectuos, îmi face mie cu ochiul şi se îndepărtează . Efectiv, nu mă putut abţine să nu zâmbesc malefic la privirea lui Marian, aţintită pe spatele ei. Pufnesc uşor.
- Ce?
- Invit-o o dată în oraş, mă!
- Am invitat-o! M-a refuzat! Pa!
- Au trecut aproape doi ani de atunci! De abea venise aici. Nu te cunoştea! Acum ştie până şi ce fetişuri ai în materie de cafea.
- Uau, mare brânză, doar vin aici aproape zilnic.
- Eu zic să încerci..
- Eu zic să-ţi vezi de treburile tale! Chiar aşa.. revenind la treburile tale..
- Nu sunt atât de sigură că vreau să ştiu..
- Îţi convine, nu-ţi convine, ascultă! Am auzit că transportul ăsta e foarte important pentru că e primul de genu pe care îl face.
- Nu-l pot convinge să trimită pe altcineva? De ce riscă totul prin a trimite o româncă fără experienţă să facă asta??
- Pentru că nu mai are încredere în oamenii săi. Iar tu îi eşti datoare..
- Hmph!
- Ştii.. am auzit că a trebuit să facă un transport pentru Singapore..
- Singapore!!?
- Da.. nu te mai minuna atâta. Omu ăsta e mondial, nu ne jucăm cu amatori. Nu-mi vine să cred că habar n-ai! Pe ce lume trăieşti? Oricum, ascultă.. a trimis 3 dintre cei mai fideli curieri ai săi. A fost obişnuită faţada: trei băieţi aflaţi în excursie sau ceva cu crucea roşie pentru a-i ajuta pe cei nevoiaşi, bla bla, nu-mi amintesc prea bine.. oricum, au plănuit totul ca la carte. Şi-au plănuit popasurile, oamenii cu care vor face conversaţie, lucrurile tipice pentru turişti pe care le vor cumpăra, TOT! S-au prefăcut că sunt într-o vacanţă cu scop caritabil şi chiar şi atunci când erau singuri în cort sau în camera de hotel, nu scoteau absolut nici un cuvinţel despre marfa pe care o transportau. Ăsta este motto-ul tuturor curierilor ai lu’ Boo: „Sunt în permanenţă supravegheat, aşa că trebuie să păstrez tăcerea”.
- Şi totuşi.. au fost unii care au murit făcându-i servicii lui Boo..
- Exact despre asta vorbim acum. Asta e povestea celor care n-au scăpat vii. Fii atentă.. marfa a ajuns la destinaţie, a fost plătită..
- Despre ce vorbim?
- Despre cocaină.. multă cocaină. Şi de cea mai bună calitate..
- Cam cât?
- Jumătate de tonă.. au fost necesare 10 curse.
- …CÂT?
- Nu te precipita. Au fost o dată descoperite 2 tone într-un avion, iar asta e povestea celor care au fost prinşi.. cine ştie câte alte tone au fost transportate chiar sub nasurile lor de-a lungul istoriei…
- Şi.. 10 curse?
- Da, normal. Cum dracu’ să te cari cu 500 de kg de coca după tine din prima? Mori sub presiune.
- Dar nu la asta mă refeream.. nu au trezit suspiciuni? Nu au fost recunoscuţi?
- S-au deghizat la 8 curse din 10. S-a ocupat Boo de ei.. a avut grijă ca totul să decurgă perfect.
- Şi atunci.. de ce au fost ucişi?
- Stai că ajung şi acolo.. a ajuns marfa la destinaţie şi a fost plătită. Fiindcă era vorba de cea mai bună cocaină, băieţii trebuiau să se întoarcă la Biggie cu 18 milioane de euro. Au ajuns acasă cu numai 16 jumătate, spunând că cei din Singapore au refuzat să plătească mai mult şi n-au avut cum să se întoarcă cu marfa acasă, aşa că au acceptat preţul impus de ei. Cu Biggie, e de preferat să nu te joci în felu ăsta că iese nasol. Le-a spus transportatorilor că nu este nici o problemă, că nu se deranjează el prea tare pentru umila sumă de un milion juma de euro. Faza e că el nu se prea deranjează pentru atât.. nu-l impresionează ce e sub 10 milioane. Era doar siguranţa sa în joc şi păstrarea respectului faţă de el înşişi. A făcut investigaţii. A plătit pe cineva să meargă în Singapore sub pretextul de a afla, chipurile, dacă acei consumatori sunt mulţumiţi de marfă.. Ghici ce s-a aflat.. Cei trei băieţaş vândseră numai 450 de kg de cocaină şi au păstrat restul de 50 de kg.
- A.. înţeleg.
- Îţi dai seama că un tip ca Boo nu acceptă escrocherii de genu’..
- Îmi imaginez..
- I-a omorât cu mâna lui. Trei gloanţe. Pac pac pac..
- Taci.. te rog încetează, am înţeles..
- Gata, am terminat. Da ţie n-are de ce să-ţi facă rău că tu nu tragi în piept pe nimeni, niciodată. I-am dat cuvântul meu cu privire la asta..
- ..Mersi..
- Nici o problemă.. dă-mi şi mie o muşcă din plăcinta aia.
- Nimic nu-ţi dau. Stai aşa că ţi-am adus prăjitură...
- A, chiar, dă-mi prăjitura!
Mă trezesc cotrobăind în geantă după pâinea dulce cu afine, atunci când realizez că sunt privită de un cuplu în vârstă, pe geam.
- Uite..
- Trebuie să fie deja 8.. Îmi pare rău, dar am fost aici primii, asta e masa mea. Am spus.
- Nu-mi spune că nu vor mai intra în cafenea din cauza că noi ocupăm masa asta..
Bărbatul cuprinde umerii femeii sale cu braţul stâng pentru a o îndemna să meargă mai departe.. mă simt atât de prost, încât îmi vine să mă înec în paharul meu cu apă. Cu câtă dezamăgire priveau..
- Nu-i bai. Vor găsi altă cafenea la capătul străzii.. apropo, ce se aude de prăjitura mea?
- Poftim.. vezi că s-a cam întins glazura.
- Chiar.. era cât pe ce să uit..
- Ce să uiţi?
- Puştoaico.. noua culoare din păru' tău..
- Marian, te rog nu începe!!! Dacă nu poţi spune nimic drăguţ, atunci, taci!
- Dar de unde ştii tu că nu vroiam să spun că arăţi bestial?
- Că te cunosc.
- Bine. Arăţi ca o damă de companie.
- Uau, mersi! Deci eşti un super prieten! Mai întâi aflu că merg în Portugalia pentru un transport dubios, iar acum aflu că voi face toate astea arătând ca o târfă.
- Nu târfă. Damă de companie. Ea, spre deosebire de târfe, are clasă..
- Mersi, mă simt cu mult mai bine!
- Mă bucur! Şi nu mă numi tu pe mine un prieten fără sentimente că nu eu ţi-am adus ţie o prăjitură burduşită şi vai de capul ei. Doamne, femeie, cât de neatentă eşti cu geanta aia a ta..
- Ahh scuze, majestate, dar, ştii.. a trebuit să mă grăbesc!
- Sper că vei fi mai atentă cu transportul.
- Ha.. mă îndoiesc că vor încăpea 500 de kg de cocaină în geanta asta.
- Stai chill. Nu vei transporta tu cocaină ..
- ..A, nu? Dar despre ce vorbim? Bambus? Cărbune? Ce mai era?? ĂĂăă, a da, hârtie.. panouri solare, probabil?
- Naaah. Nimic de genu’. E ceva cu care Biggie se ocupă de puţin timp. Ceva mai valoros decât acele 500 de kg de cocaină.. dar suficient de mărunt ca să încapă la tine în geantă..
- Serios?….Ce anume?
Marian zâmbeşte, văzând că entuziasmul ia locul fricii în privirea mea. De-a lungul conversaţiei, am prins gustul pentru aventură şi primejdii.. de ce bat din picior? Nu vreau să mor.. dar de abea acum realizez că vreau să văd ce e dincolo de barieră.. chiar aş putea spune că am nevoie de această excursie.. şi ce dacă mă bag în puţină primejdie? Vreau această experienţă! Vreau să-mi condimentez viaţa!
Marian soarbe din ceaşca sa de Espresso cu ciocolată amăruie.
- Ţi-am spus că, pentru o secundă, aproape că te invidiam. Puştoaico.. tu vei transporta diamante.
Mda.. se pare că am avut dreptate: Creierul meu chiar a pierdut legătura cu şirea spinării..
- Aicea nu este vorba numai de tine căci nu numai pielea ta este în joc..
Ahh, ce bine! Nu vorbeşte cu el. Marian n-ar îndrăzni să i se adreseze lui Big Daddy Boo într-o manieră atât de iformală. Măcar atât.. voi putea să-mi savurez cafeaua în linişte.
- Nu ştiu, nu i-am spus încă. E acum în faţa mea, va trebui să-i explic totul mai întâi, ai răbdare. Şi spune-i lu Boo să nu se mai precipite atâta că n-are de ce să-şi facă griji, doar e o fată responsabilă.
Să-mi savurez cafeaua, chipurile? Rahat!
- Bine.. cum o fi. Hai că vorbim mai încolo. Ciao, pa.
De abea când Marian închide telefonul şi mă priveşte, gata gata să facă o remarcă stupidă în legătură cu noua culoare a părului meu, realizez cât sunt de panicată.
- Spune-mi tot! Cu detalii! Ce treaba am eu cu Biggie? Ce s-a întâmplat? S-a aflat ce am făcut anu’ trecut? A fost descoperit? E suspect de ceva? A mers vre-un transport de cocaină prost şi acum se dezgroapă tot? Sau a..
- Tshhhhhhh!!! Încet! Ai înnebunit? Dacă aude Valeria ceva despre asta şi îi spune lu unchi-miu cu ce fel de oameni umblu, mă dă el însuşi pe mâna copoilor!
Mă uit în dreapta s-o văd pe Valeria la capătul barului, ştergând nişte pahare. Vede că o observ, îmi zâmbeşte şi îmi face cu mâna. Valeria are 19 ani şi lucrează în cafenea de un an jumate. Dacă nu mă înşel, este în anul întâi la psihologie. Adoră copiii, şerpii, pizza Calzone, şi e un fan înfocat al lui Vivien Leigh. O dată, ca să îmi demonstreze asta, mi-a spus absolut toate replicile ‚Scarlett O’Hara’ din „Pe aripile vântului”, fără pic de ezitare, şi cu tot cu intonaţie. Eu ştiu precis că avea intonaţia potrivită! „Pe aripile vântului” e filmul meu preferat.
Marian e înebunit după Valeria. A invitat-o în oraş din prima zi în care a început să lucreze în cafeneaua unchiului său, dar deoarece l-a refuzat, nu s-a mai sichisit să lupte pentru ea, de atunci. Oricum, asta nu m-a convins. Dacă n-ar mai vrea-o, ar înceta să compare toate fetele care trec pe stradă, cu ea.. n-ar recunoaşte nici să-l tai.
- Calmează-te.. lasă asta acum.. noi am venit aici să savurăm o cafea, nu să ne luăm în cuţite.
- Eu sunt în pericol de a intra la puşcărie iar tu îmi propui cafea în loc să-mi explici ce se întâmplă?
- Vezi? Vezi?? Vechea tu! Ca de obicei te precipiţi! Calm, puştoaico. Nu ajunge nimeni în puşcărie.
- Atunci ce vrea de la mine?
- Ce i-ai promis.
- …
- Te faci că ploo’? Ce i-ai promis anul trecut când te-a scos din căcat?
- ..Nimic.. i-am mulţumit.. atât
- Clar i-ai mulţumit.. nu mai puteai închide telefonul fără a-i mai mulţumi de încă şapte ori, dar este ceva ce i-ai spus.. trebuie să-ţi aminteşti..
- ..Tş.. ce i-am spus?
- Chiar nu mai ştii?
- ….nu.. chiar nu.
Marian priveşte din nou înspre Valeria pentru a se asigura că nu trage cu urechea. Aceasta şterge pahare, absentă.
- I-ai spus că-i vei rămâne datoare pe viaţă.
În mintea mea, ceva face ‚click’.
- În nici un caz!
- N-ai voie să-l refuzi. Ştii ce a făcut omul ăsta pentru tine!
- Am spus nu!
- Cum suna 5 ani de închisoare pentru omor din culpă, anu trecut?! Hah??? Nu te-am auzit! Cum suna?
- Marian, nu-mi face asta, te rog..
- Dar de ce te văicăreşti atâta, nu înţeleg.. nici măcar nu ţi-am spus încă ce vrea de la tine.
- Ştiu ce vrea..
- Ba chiar cred că nu ştii..
- Cum să nu ştiu? Îi ştiu toate afacerile! Ştiu despre kilogramele de cocaină, despre armele de ultimă oră şi ştiu şi despre bordelul de lux pe care l-a deschis acum de curând.. are nevoie de fete, asta e?
Marian râde.
- Nu.. nu are nevoie de fete. Încă are prea multe, zice. În fiecare zi îi aduc târfele o prietenă de-a prietenei de-a prietenei care au nevoie de bani şi sunt dispuse să facă orice pentru ei, aşa că nu..
Super.. click-ul a dispărut.
- Atunci.. ce favoare ar putea el să-mi ceară mie?
Marian zâmbi.
- Mă crezi că pentru o secundă te-am invidiat când am auzit?
- De ce.. ce ai auzit?
- Puştoaico, hai s-o luăm de la capăt. Deci, tu ştii despre toate afacerile lui Boo, aşa e?
- Da. Cocaina, armele şi bordelul.
- Mhm.. toate le ştii! Toate cele ilegale, adică. Ai uitat total de bambus, cărbune, panouri solare, platină şi hârtie.. nu?
- …
- Aşa credeam şi eu.. ascultă şi ascultă cu atenţie.
- Nu cred că voi reuşi să fac asta.
- De ce nu?
- Creierul meu tocmai a pierdut legătura cu şirea spinării.
Marian râde din nou.
- Haide, măi, calmează-te.. şi azi dimineaţă la telefon ai fost atât de crispată când ai auzit de marele barosan de nu mi-a venit să cred. Tipul ăsta n-ar trebui să fie ceva în genu’.. îngeru tău păzitor? Care este panica?
- …Care este panica?! Mi-e frică de mă cac pe mine, asta e panica!
- Exagerezi.
- Ba chiar deloc! Singurele lucruri pe care nu le poate face el însuşi, sunt afacerile din care nu ar ieşi viu! Aşa că trimite alte persoane în locul său. Am auzit că nişte bărbaţi, de la care a cerut anumite favori, au murit la scurt timp după ce le-au dus la bun sfârşit.. dacă n-au murit chiar în timpul desfăşurării acestora..
- Uău, uău, uşor, hooooo!! Ţi-am spus să te calmezi! Habar nai despre ce e vorba că şi sari ca o apucată. Îmi dai, te rog frumos, voie să-ţi explic??
Îmi îngrop chipul în mâini. Mi-e frică de ceea ce urmează să aud.. şi mi-e şi mai frică de faptul că nu voi avea voie să refuz. Parcă aştept ca Marian să îmi nareze soarta.. Soarta scrisă de un individ cunoscut sub Pseudonimul de Big Daddy Boo.. M-a scăpat de puşcărie.. îi datorez libertatea omului acela, dar nu şi viaţa. Se pare că, pentru el, nu e ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.. e dinte pntru dantură şi ochi pentru lumina zilei..
- ….Tu m-asculţi???
- Poftim?
- Ai auzit ceva din ce ţi-am spus?
- Ăă.. da.
- Ţie chiar îţi este atât de frică?
- Tu nu vezi că tremur?
Marian se apleacă şi îmi ia mâinile intr-ale sale.
- Totul va fi bine.. vei vedea. Nu este atât de dificil ceea ce îţi cere.. îţi cere doar să fii atentă să nu faci greşeli..
- Dar ce dracu îmi cere?
- Te-ai uitat vre-odată la „Curierul”?
- Da.. de fapt, ne-am uitat împreună, dacă îmi amintesc bine..
- Nu ştiu cât de bine îţi aminteşti tu, totuşi.. venisem din bodegă şi te îmbătasei groaznic..
- Ahh, da.. acum îmi amintesc. Scuze.. n-am putut fi prea atentă la film în seara aia..
- Nu-i nimic.. aveai nevoie de un umăr pe care să plângi..
- Să plâng?.. stai puţin.. am plâns? Doamne.. chiar mă îmbătasem! Povesteşte-mi tot că eu nu mai ştiu nimic. Despre ce am vorbit?
- Ha! Vezi? Erai atât de praf.. şi tu spui totdeauna "eu niciodată nu mă îmbăt să nu mai ştiu de mine, aşa cum faci tu, Marianeee".
- Poate că am avut un motiv.. ştii??
- Da.. îmi amintesc.. Ramona.
- Revenim la "Curierul".
- Păi.. ei bine, cam vrea să intri în pielea lui Frank..
Ridic o sprânceană.
- Hăăă?
- Sau Frankie, mai bine spus, să nu presupunem că ai avea trăsături masculine..
- Nu-mi vine să cred că ţie încă îţi mai arde de glume!
- Aşa e, iartă-mă, sunt un imbecil..
- Eşti!
- Ok.. vrea să.. transporţi ceva.
- …
- …Frankie?
- Nu-mi mai spune Frankie. Mă scârţâie pe creier.. îmi este suficient că trebuie să îndur "puştoaico". Cum adică.. ce vrea să fac?
- Să călătoreşti puţin
- Adică? Până unde?
- Păi, să vedem ..ţie-ţi plac portughezii, nu-i aşa?
- ………………..CEEEE?
- Portughezii, puştoaico. Mai ştii? Eram în a 12-a şi un tip din Portugalia ne-a oprit din drum să ne întrebe pe unde să meargă ca să ajungă în centru. Mi-aduc aminte că, atunci când a plecat, mi-ai spus că e bun.. frumoase amintiri.. tu să spui despre un bărbat că e ‚bun’..
- Mă zboară până în Portugalia?? E normal la cap??
- Ahm.. nu cred că a menţionat ceva de zbor.. decât până-n Maghiaria, dacă nu mă înşel.. şi dupaia schimbi mijlocul de transport la unguri.. până-n Italia mergi cu cineva cu maşina.. dupaia schimbi mijlocu de transport şi mergi cu un autobuz.. sau trenu, nu mai ş..
- POFTIM??
- Te rog frumos să te ca..
- Valeria, adu-mi te rog un pahar cu apă!
- Valeria, adu-i şi un baton de Snikers că mă îndoiesc că apa va ajunge..
Valeria pare uşor surprinsă de scena pe care o fac, însă nu mă pot calma pentru a nu-i trezi interesul în a trage cu urechea. Mie, cea care n-a ieşit în viaţa ei înafara graniţelor ţării româneşti, tocmai mi se cere a face un transport de mărfuri ilegale către extrema Europei. Previzibil.. Prea previzibil, aş putea spune.. Valeria vine la masa noastră cu un pahar de juma’ de litru cu apă, o aspirină, un baton de Snikers, o plăcintă cu brânză din partea casei şi un Espresso pentru Marian.
- Îmi aduci te rog şi..
- O pătrăţică de ciocolată amăruie pentru cafea? E deja în ceaşcă.
- …Serios? Uau, îmi cunoşti gusturile mai bine decât mama.
- Se pare că bei cafea în preajma mea mai des decât în preajma ei..
- Se pare că ai dreptate..
Valeria îi zâmbeşte afectuos, îmi face mie cu ochiul şi se îndepărtează . Efectiv, nu mă putut abţine să nu zâmbesc malefic la privirea lui Marian, aţintită pe spatele ei. Pufnesc uşor.
- Ce?
- Invit-o o dată în oraş, mă!
- Am invitat-o! M-a refuzat! Pa!
- Au trecut aproape doi ani de atunci! De abea venise aici. Nu te cunoştea! Acum ştie până şi ce fetişuri ai în materie de cafea.
- Uau, mare brânză, doar vin aici aproape zilnic.
- Eu zic să încerci..
- Eu zic să-ţi vezi de treburile tale! Chiar aşa.. revenind la treburile tale..
- Nu sunt atât de sigură că vreau să ştiu..
- Îţi convine, nu-ţi convine, ascultă! Am auzit că transportul ăsta e foarte important pentru că e primul de genu pe care îl face.
- Nu-l pot convinge să trimită pe altcineva? De ce riscă totul prin a trimite o româncă fără experienţă să facă asta??
- Pentru că nu mai are încredere în oamenii săi. Iar tu îi eşti datoare..
- Hmph!
- Ştii.. am auzit că a trebuit să facă un transport pentru Singapore..
- Singapore!!?
- Da.. nu te mai minuna atâta. Omu ăsta e mondial, nu ne jucăm cu amatori. Nu-mi vine să cred că habar n-ai! Pe ce lume trăieşti? Oricum, ascultă.. a trimis 3 dintre cei mai fideli curieri ai săi. A fost obişnuită faţada: trei băieţi aflaţi în excursie sau ceva cu crucea roşie pentru a-i ajuta pe cei nevoiaşi, bla bla, nu-mi amintesc prea bine.. oricum, au plănuit totul ca la carte. Şi-au plănuit popasurile, oamenii cu care vor face conversaţie, lucrurile tipice pentru turişti pe care le vor cumpăra, TOT! S-au prefăcut că sunt într-o vacanţă cu scop caritabil şi chiar şi atunci când erau singuri în cort sau în camera de hotel, nu scoteau absolut nici un cuvinţel despre marfa pe care o transportau. Ăsta este motto-ul tuturor curierilor ai lu’ Boo: „Sunt în permanenţă supravegheat, aşa că trebuie să păstrez tăcerea”.
- Şi totuşi.. au fost unii care au murit făcându-i servicii lui Boo..
- Exact despre asta vorbim acum. Asta e povestea celor care n-au scăpat vii. Fii atentă.. marfa a ajuns la destinaţie, a fost plătită..
- Despre ce vorbim?
- Despre cocaină.. multă cocaină. Şi de cea mai bună calitate..
- Cam cât?
- Jumătate de tonă.. au fost necesare 10 curse.
- …CÂT?
- Nu te precipita. Au fost o dată descoperite 2 tone într-un avion, iar asta e povestea celor care au fost prinşi.. cine ştie câte alte tone au fost transportate chiar sub nasurile lor de-a lungul istoriei…
- Şi.. 10 curse?
- Da, normal. Cum dracu’ să te cari cu 500 de kg de coca după tine din prima? Mori sub presiune.
- Dar nu la asta mă refeream.. nu au trezit suspiciuni? Nu au fost recunoscuţi?
- S-au deghizat la 8 curse din 10. S-a ocupat Boo de ei.. a avut grijă ca totul să decurgă perfect.
- Şi atunci.. de ce au fost ucişi?
- Stai că ajung şi acolo.. a ajuns marfa la destinaţie şi a fost plătită. Fiindcă era vorba de cea mai bună cocaină, băieţii trebuiau să se întoarcă la Biggie cu 18 milioane de euro. Au ajuns acasă cu numai 16 jumătate, spunând că cei din Singapore au refuzat să plătească mai mult şi n-au avut cum să se întoarcă cu marfa acasă, aşa că au acceptat preţul impus de ei. Cu Biggie, e de preferat să nu te joci în felu ăsta că iese nasol. Le-a spus transportatorilor că nu este nici o problemă, că nu se deranjează el prea tare pentru umila sumă de un milion juma de euro. Faza e că el nu se prea deranjează pentru atât.. nu-l impresionează ce e sub 10 milioane. Era doar siguranţa sa în joc şi păstrarea respectului faţă de el înşişi. A făcut investigaţii. A plătit pe cineva să meargă în Singapore sub pretextul de a afla, chipurile, dacă acei consumatori sunt mulţumiţi de marfă.. Ghici ce s-a aflat.. Cei trei băieţaş vândseră numai 450 de kg de cocaină şi au păstrat restul de 50 de kg.
- A.. înţeleg.
- Îţi dai seama că un tip ca Boo nu acceptă escrocherii de genu’..
- Îmi imaginez..
- I-a omorât cu mâna lui. Trei gloanţe. Pac pac pac..
- Taci.. te rog încetează, am înţeles..
- Gata, am terminat. Da ţie n-are de ce să-ţi facă rău că tu nu tragi în piept pe nimeni, niciodată. I-am dat cuvântul meu cu privire la asta..
- ..Mersi..
- Nici o problemă.. dă-mi şi mie o muşcă din plăcinta aia.
- Nimic nu-ţi dau. Stai aşa că ţi-am adus prăjitură...
- A, chiar, dă-mi prăjitura!
Mă trezesc cotrobăind în geantă după pâinea dulce cu afine, atunci când realizez că sunt privită de un cuplu în vârstă, pe geam.
- Uite..
- Trebuie să fie deja 8.. Îmi pare rău, dar am fost aici primii, asta e masa mea. Am spus.
- Nu-mi spune că nu vor mai intra în cafenea din cauza că noi ocupăm masa asta..
Bărbatul cuprinde umerii femeii sale cu braţul stâng pentru a o îndemna să meargă mai departe.. mă simt atât de prost, încât îmi vine să mă înec în paharul meu cu apă. Cu câtă dezamăgire priveau..
- Nu-i bai. Vor găsi altă cafenea la capătul străzii.. apropo, ce se aude de prăjitura mea?
- Poftim.. vezi că s-a cam întins glazura.
- Chiar.. era cât pe ce să uit..
- Ce să uiţi?
- Puştoaico.. noua culoare din păru' tău..
- Marian, te rog nu începe!!! Dacă nu poţi spune nimic drăguţ, atunci, taci!
- Dar de unde ştii tu că nu vroiam să spun că arăţi bestial?
- Că te cunosc.
- Bine. Arăţi ca o damă de companie.
- Uau, mersi! Deci eşti un super prieten! Mai întâi aflu că merg în Portugalia pentru un transport dubios, iar acum aflu că voi face toate astea arătând ca o târfă.
- Nu târfă. Damă de companie. Ea, spre deosebire de târfe, are clasă..
- Mersi, mă simt cu mult mai bine!
- Mă bucur! Şi nu mă numi tu pe mine un prieten fără sentimente că nu eu ţi-am adus ţie o prăjitură burduşită şi vai de capul ei. Doamne, femeie, cât de neatentă eşti cu geanta aia a ta..
- Ahh scuze, majestate, dar, ştii.. a trebuit să mă grăbesc!
- Sper că vei fi mai atentă cu transportul.
- Ha.. mă îndoiesc că vor încăpea 500 de kg de cocaină în geanta asta.
- Stai chill. Nu vei transporta tu cocaină ..
- ..A, nu? Dar despre ce vorbim? Bambus? Cărbune? Ce mai era?? ĂĂăă, a da, hârtie.. panouri solare, probabil?
- Naaah. Nimic de genu’. E ceva cu care Biggie se ocupă de puţin timp. Ceva mai valoros decât acele 500 de kg de cocaină.. dar suficient de mărunt ca să încapă la tine în geantă..
- Serios?….Ce anume?
Marian zâmbeşte, văzând că entuziasmul ia locul fricii în privirea mea. De-a lungul conversaţiei, am prins gustul pentru aventură şi primejdii.. de ce bat din picior? Nu vreau să mor.. dar de abea acum realizez că vreau să văd ce e dincolo de barieră.. chiar aş putea spune că am nevoie de această excursie.. şi ce dacă mă bag în puţină primejdie? Vreau această experienţă! Vreau să-mi condimentez viaţa!
Marian soarbe din ceaşca sa de Espresso cu ciocolată amăruie.
- Ţi-am spus că, pentru o secundă, aproape că te invidiam. Puştoaico.. tu vei transporta diamante.
Mda.. se pare că am avut dreptate: Creierul meu chiar a pierdut legătura cu şirea spinării..
sâmbătă, 2 ianuarie 2010
Ep. 2 - Ar trebui să-mi fie frică?
Moţăielile mele m-au costat un sfert de oră. Când am intrat la duş, habar n-aveam unde mă aflu până când am simţit jetul de apă rece izbindu-mi ceafa. Am ţipat. Apa rece devena apă fierbinte într-un timp ce părea exagerat de lent, dar într-un mod straniu, plăcut. De ce aş visa eu că îmi înjur fosta prietenă cu atât patos? Ne-am despărţit acum patru luni, două săptămâni, trei zile ..şi opt ore dacă sunt precisă şi totuşi.. de ce aş visa-o tocmai acum când sunt pe cale de a o uita?
Căcat! O doresc mai mult ca niciodată şi ştiu asta.
Gelul meu de duş pare a avea un miros mai puternic decât de obicei... Nucă de cocos, scorţişoară şi vin.. halal combinaţie! Mirosul de scorţişoară îmi zgârie căile respiratorii, cel de cocos mă calmează, iar cel de vin mă excită. Ce?! Sunt şi eu om.
Ramona mi-a dăruit acest gel de duş. În seara în care mi-a dat papucii şi am ajuns acasă, m-am băgat la duş şi am golit jumătate din sticlă direct în spaţiul de scurgere. Desiur că m-am oprit la timp.. eram extraordinar de supărată, însă, încă o iubeam şi nu vroiam să mă descotorosesc de ea în totalitate.. Hm.. au trecut 4 luni de atunci şi încă mai este gel de duş în acest blestemat înveliş de plastic.. mă chinuie.. nu vrea să se termine. Parcă mă tachinează în fiecare dimineaţă, şoptindu-mi în ureche.. sau, mai bine spus, în nas: ‚te minţi singură. Eu nu pot dispărea.. sunt o parte din tine care niciodată nu va dispărea.. Niciodată, auzi?!’ Pozele cu Ramona, tricoul ei, aşternutul pe care l-am împărţit, nimic nu-mi aminteşte de ea mai mult decât acest gel de duş.
Luala-r dracu! Luala-r dracu că se va termina în curând şi habar n-am de unde voi mai face rost de altul! Poate chiar este o parte din mine, iar oricare alt miros de gel de duş îmi provoacă greaţă. Sau poate că aberez.. sau poate că ar trebui să mă dau pe bărbaţi.
Râd. Ce simpatică îmi sunt uneori…
Bărbaţii.. aveam şaişpe’ ani. Prietenele mele Dana, Carmen şi Cristina, toate îşi pierduseră virginitatea pe la paişpe, cinşpe ani şi mă tachinau continuu că eu încă eram neatinsă. La orele de biologie îmi dădeau coate şi îmi arătau diferiţi colegi de-ai noştri cu degetul, că deh! ‚ăla ar fi perfect pentru tine.’ ‚Ce zici de ăla?’ ‚Ce zici de celălalt?’ Normal că nu le puteam spune că mă atrage Paula din clasa paralelă mai mult decât oricare armăsar pe care mi-l arătau ele. Dacă le-aş fi spus de adevăratele mele orientări sexuale, de care eram conştientă încă din clasa a 6-a, ar fi fugit de lângă mine cu o sută pe oră. Nu ştiu ce dracu e în capul fetelor hetero atunci când aud de lesbiene. Cine se cred? Doar pentru că prefer persoanele care împart acelaşi sex cu mine, nu înseamnă că îmi vine să sar pe toate fetele pe care le văd. Aşa cum ele au anumite genuri în materie de băieţi, aşa am şi eu gusturile mele în materie de fete. Numai şi numai un anumit gen de fată, te rog! Desigur, eram de părere că toate prietenele mele sunt frumoase. Toate aveau ochi luminoşi şi păr impecabil, ca să nu mai vorbim de siluete armonioase şi forme demne de muşcat dar, sincer, nu m-aş fi culcat cu vre-una din ele, nici dacă era să mă plătească.
~* Can I touch you there.. touch you deep inside.. Can I touch your heart.. the way you’re touching mine.. *~
Îmi sună telefonul, iar eu sunt la duş. Trebe să-mi întrerup cascada de amintiri o dată cu oprirea cascadei de apă caldă, pentru a fugi în dormitor udă şi dezbrăcată. Mai este nevoie să menţionez faptul că-mi iau o frumuseţe de trântă pe drum?
- Da?!
- Salut, eu sunt.
- Ştiu că tu eşti, ţi-am văzut mutra pe ecran. Ce este?
- Îl mai ştii pe Big daddy Boo?
Brusc mi s-a ridicat părul de la ceafă.
- Da.. de ce?
- Bun.. pentru că te caută.
- Pentru?
- Discutăm detalii când vii aicea. Vroiam doar să îţi spun ca să te pregăteşti sufleteşte..
- Stai că nu înţeleg... de ce ar trebui să mă pregătesc sufleteşte?
- Răbdare, măi, răbdare.. vei vedea tu.
Brusc, răguşesc.
- Deci.. noi ne vedem azi cu motiv? Adică.. e ceva ce trebuie să-mi spui?
- O, da.
- Ar trebui să-mi fie frică?
- Rămâne de văzut.
- Super, fix asta îmi mai tebuie!
- Încă ceva.. mai ai prăjitură cu afine de alaltăieri seară?
- .. de ce vrei să ştii asta?
- Că vreau să-mi aduci! Mi-e poftă.
- Marian, m-ai scos de la duş ca să mă întrebi dacă am un număr de telefon şi o prăjitură?
- Tu erai la duş?! E 7, femeie!!!
- Şi?!
- Cum şi?!Dacă întârzii te.. te.. te mănânc!
- Bun, atunci, n-o să-ţi mai trebuiască prăjitura!
- Crezi tu! Voi avea nevoie de prăjitură ca să te diger ..Stai puţin.. tu ai ieşit acum de la duş ca să răspunzi la telefon?
- Da!
- Asta înseamnă… că ai răspuns la telefon udă şi dezbrăcată?!
- Pa, Marian!
Marian cu prăjiturile lui cu tot. Acum ce fac? Să reintru la duş sau să nu mai intru la duş? Oricum m-am spălat dar statul degeaba sub jet-ul de apă îmi face bine.. mă calmează. Mai am doar o jumătate de oră timp să mă pregătesc, ceea ce ar însemna că trebuie să mă îmbrac şi s-o şterg dacă vreau să ajung la timp. Mă întorc la duş.. 5 minute poate să mă aştepte şi Marian că doar nu moare, mai ales că îi aduc şi prăjitură. Trebuie să mă calmez.. Big daddy Boo vrea să mă vadă. Asta nu miroase a bine.. asta nu miroase a bine deloc.
Ies de la duş şi mă uit în oglindă. Zâmbesc. Îmi place noua culoare din capul meu. Mă face mai tânără. Merg în cameră ca să mă usuc şi să mă îmbrac. Nu mai am timp pentru micul dejun dar mai am două bucăţi de prăjitură cu afine în frigider. Marian se va supăra că va trebui s-o împărţim, dar măcar să zică mersi că îi aduc. Mă uit din nou în oglindă fără a vedea nimic. Ies din casă la 7.27, o salut pe Doamna Petru, vecina mea de la 2, şi mă îndrept spre cafenea. N-am nici un ban la mine, aşa că sper ca Marian să nu-şi fi uitat promisiunea de a face cinste astăzi. Trec pe lângă un grup de 3 băieţi. Unul din ei fluieră după mine, altul mă invită la o bere, iar cel de-al trei-lea mă face târfă că îi ignor. Dacă nu grăbesc pasul am să întârzii.. deja este 7.31.
Când ajung în faţa cafenelei, uit de tot. Parcă totul se învârte. Parcă aud mii de voci în jur. Parcă nu e ăla Marian care îmi face cu mâna de la masa sa preferată de la geam. Nu văd, nu aud, nu simt şi nu gândesc absolut nimic.. înafară de figura supărată şi impunătoare a lui Big daddy Boo. Mafiotul secolului are treabă cu mine..
De data asta.. am dat de dracu!
Căcat! O doresc mai mult ca niciodată şi ştiu asta.
Gelul meu de duş pare a avea un miros mai puternic decât de obicei... Nucă de cocos, scorţişoară şi vin.. halal combinaţie! Mirosul de scorţişoară îmi zgârie căile respiratorii, cel de cocos mă calmează, iar cel de vin mă excită. Ce?! Sunt şi eu om.
Ramona mi-a dăruit acest gel de duş. În seara în care mi-a dat papucii şi am ajuns acasă, m-am băgat la duş şi am golit jumătate din sticlă direct în spaţiul de scurgere. Desiur că m-am oprit la timp.. eram extraordinar de supărată, însă, încă o iubeam şi nu vroiam să mă descotorosesc de ea în totalitate.. Hm.. au trecut 4 luni de atunci şi încă mai este gel de duş în acest blestemat înveliş de plastic.. mă chinuie.. nu vrea să se termine. Parcă mă tachinează în fiecare dimineaţă, şoptindu-mi în ureche.. sau, mai bine spus, în nas: ‚te minţi singură. Eu nu pot dispărea.. sunt o parte din tine care niciodată nu va dispărea.. Niciodată, auzi?!’ Pozele cu Ramona, tricoul ei, aşternutul pe care l-am împărţit, nimic nu-mi aminteşte de ea mai mult decât acest gel de duş.
Luala-r dracu! Luala-r dracu că se va termina în curând şi habar n-am de unde voi mai face rost de altul! Poate chiar este o parte din mine, iar oricare alt miros de gel de duş îmi provoacă greaţă. Sau poate că aberez.. sau poate că ar trebui să mă dau pe bărbaţi.
Râd. Ce simpatică îmi sunt uneori…
Bărbaţii.. aveam şaişpe’ ani. Prietenele mele Dana, Carmen şi Cristina, toate îşi pierduseră virginitatea pe la paişpe, cinşpe ani şi mă tachinau continuu că eu încă eram neatinsă. La orele de biologie îmi dădeau coate şi îmi arătau diferiţi colegi de-ai noştri cu degetul, că deh! ‚ăla ar fi perfect pentru tine.’ ‚Ce zici de ăla?’ ‚Ce zici de celălalt?’ Normal că nu le puteam spune că mă atrage Paula din clasa paralelă mai mult decât oricare armăsar pe care mi-l arătau ele. Dacă le-aş fi spus de adevăratele mele orientări sexuale, de care eram conştientă încă din clasa a 6-a, ar fi fugit de lângă mine cu o sută pe oră. Nu ştiu ce dracu e în capul fetelor hetero atunci când aud de lesbiene. Cine se cred? Doar pentru că prefer persoanele care împart acelaşi sex cu mine, nu înseamnă că îmi vine să sar pe toate fetele pe care le văd. Aşa cum ele au anumite genuri în materie de băieţi, aşa am şi eu gusturile mele în materie de fete. Numai şi numai un anumit gen de fată, te rog! Desigur, eram de părere că toate prietenele mele sunt frumoase. Toate aveau ochi luminoşi şi păr impecabil, ca să nu mai vorbim de siluete armonioase şi forme demne de muşcat dar, sincer, nu m-aş fi culcat cu vre-una din ele, nici dacă era să mă plătească.
Din cauza că, într-un fel, mă făceau să-mi fie ruşine de mine, decisesem să-mi fac şi eu, ba din curiozitatede, ba de dragul lor, un prieten. Alex. El a fost primul şi singurul bărbat din viaţa mea. Subliniez: bărbat! Era în ultimul an, deci cu doi ani mai mare ca mine. Ne-am cunoscut în timp ce el era în detenţie iar eu, de servici pe şcoală. Eram în laboratorul de chimie. El trebuia să scrie ce ştiu eu ce prostie, iar eu trebuia să aranjez o serie de 50 de eprubete. Îi transpirau palmele şi încerca să facă o mică conversaţie până când, înainte să sune clopoţelul, şi-a luat inima-n dinţi şi m-a invitat în oraş. Am acceptat scurt şi sec, i-am colectat numărul de telefon şi am plecat acasă. Nu l-aş fi sunat nici în o mie de ani dacă nu m-ar fi frecat fetele mele la icre. L-am sunat într-o seară de sâmbătă. Fetele erau la mine pentru o petrecere în pijamale. Era pe speaker, vocea îi tremura dar tot ce puteam auzi erau prietenele mele chicotind de zor. Ştiu.. ştiu.. tipicul de fete stupide de liceu, dar hey! M-am distrat la culme! Două zile mai târziu, Alex şi cu mine ne-am cuplat. După o lună i-am cedat insistenţelor şi m-am culcat cu el, iar, efectiv, trebuie să spun că a fost exact aşa cum mă aşteptasem: Mult stres pentru o nimica toată. Dana şi Carmen erau în al nouălea cer că ‚în sfârşit am păşit şi eu în lumea celor vii'. Cristina se dădea şi ea fericită pentru mine, când, de fapt, fierbea pe dinăuntru. Abea mai târziu am aflat că era îndrăgostită până peste cap de Alex. Se îmbătase la ziua mea de 17 ani şi mi-a confesat tot, cu lacrimi în ochi şi îmi amintesc cu precizie momentul în care i-a căzut maxilarul când i-am spus fericită „Alex? Chiar îl vrei?! Ia-l! Te rog, ia-l!” În noaptea următoare s-au culcat împreună. A doua zi am avut un motiv să-i dau papucii primului şi singurului bărbat cu care am avut vre-odată legături amoroase. Slavă Domnului!
~* Can I touch you there.. touch you deep inside.. Can I touch your heart.. the way you’re touching mine.. *~
Îmi sună telefonul, iar eu sunt la duş. Trebe să-mi întrerup cascada de amintiri o dată cu oprirea cascadei de apă caldă, pentru a fugi în dormitor udă şi dezbrăcată. Mai este nevoie să menţionez faptul că-mi iau o frumuseţe de trântă pe drum?
- Da?!
- Salut, eu sunt.
- Ştiu că tu eşti, ţi-am văzut mutra pe ecran. Ce este?
- Îl mai ştii pe Big daddy Boo?
Brusc mi s-a ridicat părul de la ceafă.
- Da.. de ce?
- Bun.. pentru că te caută.
- Pentru?
- Discutăm detalii când vii aicea. Vroiam doar să îţi spun ca să te pregăteşti sufleteşte..
- Stai că nu înţeleg... de ce ar trebui să mă pregătesc sufleteşte?
- Răbdare, măi, răbdare.. vei vedea tu.
Brusc, răguşesc.
- Deci.. noi ne vedem azi cu motiv? Adică.. e ceva ce trebuie să-mi spui?
- O, da.
- Ar trebui să-mi fie frică?
- Rămâne de văzut.
- Super, fix asta îmi mai tebuie!
- Încă ceva.. mai ai prăjitură cu afine de alaltăieri seară?
- .. de ce vrei să ştii asta?
- Că vreau să-mi aduci! Mi-e poftă.
- Marian, m-ai scos de la duş ca să mă întrebi dacă am un număr de telefon şi o prăjitură?
- Tu erai la duş?! E 7, femeie!!!
- Şi?!
- Cum şi?!Dacă întârzii te.. te.. te mănânc!
- Bun, atunci, n-o să-ţi mai trebuiască prăjitura!
- Crezi tu! Voi avea nevoie de prăjitură ca să te diger ..Stai puţin.. tu ai ieşit acum de la duş ca să răspunzi la telefon?
- Da!
- Asta înseamnă… că ai răspuns la telefon udă şi dezbrăcată?!
- Pa, Marian!
Marian cu prăjiturile lui cu tot. Acum ce fac? Să reintru la duş sau să nu mai intru la duş? Oricum m-am spălat dar statul degeaba sub jet-ul de apă îmi face bine.. mă calmează. Mai am doar o jumătate de oră timp să mă pregătesc, ceea ce ar însemna că trebuie să mă îmbrac şi s-o şterg dacă vreau să ajung la timp. Mă întorc la duş.. 5 minute poate să mă aştepte şi Marian că doar nu moare, mai ales că îi aduc şi prăjitură. Trebuie să mă calmez.. Big daddy Boo vrea să mă vadă. Asta nu miroase a bine.. asta nu miroase a bine deloc.
Ies de la duş şi mă uit în oglindă. Zâmbesc. Îmi place noua culoare din capul meu. Mă face mai tânără. Merg în cameră ca să mă usuc şi să mă îmbrac. Nu mai am timp pentru micul dejun dar mai am două bucăţi de prăjitură cu afine în frigider. Marian se va supăra că va trebui s-o împărţim, dar măcar să zică mersi că îi aduc. Mă uit din nou în oglindă fără a vedea nimic. Ies din casă la 7.27, o salut pe Doamna Petru, vecina mea de la 2, şi mă îndrept spre cafenea. N-am nici un ban la mine, aşa că sper ca Marian să nu-şi fi uitat promisiunea de a face cinste astăzi. Trec pe lângă un grup de 3 băieţi. Unul din ei fluieră după mine, altul mă invită la o bere, iar cel de-al trei-lea mă face târfă că îi ignor. Dacă nu grăbesc pasul am să întârzii.. deja este 7.31.
Când ajung în faţa cafenelei, uit de tot. Parcă totul se învârte. Parcă aud mii de voci în jur. Parcă nu e ăla Marian care îmi face cu mâna de la masa sa preferată de la geam. Nu văd, nu aud, nu simt şi nu gândesc absolut nimic.. înafară de figura supărată şi impunătoare a lui Big daddy Boo. Mafiotul secolului are treabă cu mine..
De data asta.. am dat de dracu!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
