Ep.7- Zece Rechini. Aceeaşi Baltă

- Era o dupamiază incredibil de plăcută.. era primăvara anului trecut. Ieşisem cu Marian şi încă două colege de facultate de-ale noastre să sărbătorim faptul că toţi patru am luat restanţele cu brio. Mare sărbătoare! Am stat ca proştii pe scările fabricii de fier pentru a bea o sticlă amărâtă de Angelli din care mai luaseră patru-cinci colegi câteva guri. Eu fusesem cea care insistase să se cumpere o sticlă de Angelli.. nici nu ştiu de ce făcusem asta.. nu mă dau în vânt după şampanie. Beau rar dar când o fac, mă axez numai pe alcooluri tari. Bănuiesc că de vină trebuie să fi fost faptul că era cea mai ieftină băutură alcoolică din acel magazin.. Cele două fete aveau, împreună, 80 de mii de lei vechi la ele, iar Marian avea numai o bancnotă de 50 de mii şi o monedă de-un Euro pe care o găsise la vârsta de şaptişpe ani lângă o benzinărie şi şi-a promis că nu o va schimba niciodată, nici dacă viaţa sa va depinde de asta. Eu aveam la mine 15 milioane de lei vechi.. în dimineaţa aceea îmi primisem salariul pe cele 3 luni infecte în care mi-am risipit toţi nervii şi toate transpiraţiile lucrând la Fornetti-ul de lângă facultate. Este chiar o poveste a naibii de amuzantă dacă e să spun aşa.. Nu mă întreba cum am reuşit să-mi împac şi şcoala, şi serviciul şi şi viaţa cotidiană dintr-un foc, că nici eu nu mai ştiu. Ştiu doar că şefa mea, adică o femeie de vreo patruzeci-cincizeci de ani care îmi era colegă de stand, era o idioată. În prima lună nu îmi dăduse banii că avea nevoie de ei.. mă aburise cu poveşti gen "fata mea imprundentă de 16 ani va naşte în curând.. nu ştiu cine e tatăl dar avem urgentă nevoie de bani pentru a cumpăra hăinuţe şi a plăti chiria. Te rog nu te supăra pe mine. Ştiu că şi tu ai probleme cu facultatea dar fă o faptă bună.. Împrumută-mi mie salariul tău de luna asta.. ai salva o viaţă. Şi dacă faci asta pentru mine, luna viitoare îţi plătesc dublul la ambele salarii." Ştiam că asta nu se va întâmpla, dar ce dracu era sa zic? Am acceptat, fiind pe moment, incredibil de mândră de gestul meu mărinimos. Când am ajuns acasă, m-am pus pe spălat vase şi am spart două pahare şi o farfurie în procedeu. Înţelegi tu.. Oricum, a doua lună mi-a băgat tot scuza cu fiica însărcinată pe gât pentru ca în a 3-a lună să-mi pierd definitiv cumpătul. În ziua în care se împlinise oficial 3 luni de când lucram acolo pe degeaba, m-am prezentat la datorie cu 20 de minute mai devreme. Colega mea de stand vroia să plece imediat cum ajunsesem.. "urgenţă", cică. Am întrebat de salariu de vreo patru ori dar ea evita să-mi răspundă, bolborosind ceva cu privire la robinetul din bucătărie care îl lăsase deschis în acea dimineaţă. Ea era cu mâna pe clanţă în momentul în care mi-am uitat omenia şi, de nervi, am dat un şut puternic în cuptorul de lângă uşă, care i-a căzut instinctiv pe piciorul stâng. Daune provocate? Gamba piciorului stâng arsă şi două degete rupte. Dacă ar fi fost după mine, i-aş fi spart capul, fie dacă era să apelez la ajutorul cuptorului sau nu. În fine.. iartă-mă, m-am pierdut în detalii. Oricum, partea importantă este următoarea.. Marian se interesase de fiica şefei mele. S-a adeverit că nu avea 16 ani, ci 32. Era avocată şi avea o familie a ei, într-un orăşel umil din Austria. Timp de o săptămână am trăit cu teama că mă va pune să-i plătesc daune fizice şi morale mamei ei.. În dimineaţa în care urma să-mi rezolv ultima restanţă, anume, cea la economie, am găsit în cutia mea poştală un plic A4 în care se afla un bileţel cu mesajul "îmi cer scuze în numele mamei mele", împreună cu salariul meu complet pe cele 3 luni. Aflasem ulterior că mama ei îi dădea de fapt bani amantului ei care era mai tânăr decât ea cu vreo 10 ani.. Oricum, motivele ei nu mă privesc şi nici atunci nu mă priveau. Ziua aceea începuse perfect. M-am prezentat la examen cu 15 milioane în geantă şi nu a trebuit să cheltui nici măcar un bănuţ pentru a-mi anula restanţa. Desigur că lui Marian nu-i spusesem nimic legat de bani. Şi plănuiam să nu-i spun nimic pentru că îl cunosc prea bine..

Trag cu poftă ultimul fum din ţigară, zdrobesc chiştocul în farfurioara cafelei mele, iar Jank, care a clipit de maxim 4 ori pe tot parcursul povestirii mele, face o mişcare bruscă şi îmi înmânează o altă ţigară. O refuz şi-mi gust cafeaua uşor călduţă.

- După ce am terminat sticla de şampanie, tipele alea două au plecat cu Marian. Eu, fiind atât de bine-dispusă, mi-am zis că nu iau taxi-ul până acasă deşi, în mod evident, mi-aş fi permis să fac asta, pentru a merge pe jos. Era aşa o vreme plăcută.. era cald şi uscat iar soarele era printre nori. Era perfect. Eu, de obicei, merg ori cu autobuzul, ori cu taxi-ul acasă.. de aceea nu mi-aş fi imaginat că mi s-ar putea întâmpla una ca asta singura dată când îmi ies din obicei..

Iau două guri zdravene de cafea.

- Blocul meu se află la capătul unei străzi de jumătate de kilometru. Pentru a ajunge acasa de la facultate, pe jos, am două opţiuni: Fie ocolesc jumătate de cartier şi traversez strada mea de la un capăt la altul, sau mă strecor printre blocuri, trec printr-un gang pustiu şi întunecos de fel şi gata, sunt în faţa blocului meu. Deja când mă aflam aproape de casă mă apucase oboseala şi nu aveam chef să mai ocolesc atâta pentru a ajunge în sfârşit acasă, în comodul meu pat. Am ales varianta mai simplă.. am mers printre blocuri. Cea mai proastă decizie posibilă.. fi atent cum se poate complica viaţa cea simplă şi frumoasă a unui student care are o mini-avere în geantă: Încă de când şerpuiam printre blocuri aveam impresia că sunt urmărită.. dar, desigur, nu mi-am băgat instinctele în seamă, deoarece eram prea ocupată cu planurile mele pentru a doua zi când aveam să dau năvală în toate magazinele tari din centru. Am trecut de blocuri şi am pătruns în gang.. iar la jumătatea gangului..

A trebuit să mă opresc un pic pentru a-mi termina cafeaua. Jank, fără a rosti o vorbă, ia ceaşca din faţa mea şi mi-o întinde pe a lui care este neatinsă. Văzându-mi uimirea pe chip, îşi ridică sprâncenele şi îmi face semne cu mâna pentru a-mi da de înţeles că tot ce vrea e să continui cu povestea..

- La jumătatea gangului aud pe cineva alergând în spatele meu.. când se apropie de mine am vrut să mă întorc să văd cine este într-o asemenea grabă.. însă mă întorsesem prea târziu pentru a-l putea evita. Agresorul meu mă trânti, din fugă, la pământ şi mă imobilizase, ţinându-mi ambele mâini de-o parte şi de alta a corpului. Ţipam.. dar ţipam în zadar că oricum n-avea cine să mă audă. Tipul purta o mască şi era bine-făcut. Greutatea sa îmi zdrobea trupul şi aveam impresia că strânsorile sale îmi blocaseră toată circulaţia din mâini şi creier. Dar sunt mândră de mine că nu mă pierdusem cu firea.. nu eram în stare de şoc şi, surprinzător, mă puteam concentra asupra numărului limitat de figuri de auto-apărare pe care le cunoşteam. De vreme ce nu avea nici o mână liberă pentru a face următoarea mişcare dar nici să-mi dea drumul nu putea că exista şansa să-l lovesc şi să scap, am realizat în acel moment că tipul agresase pe cineva pentru prima oară în viaţa sa şi că stătea cam prost la acest capitol. Cred că ăsta fusese şi unul din motivele pentru are nu intrasem în panică.. oricum.. mi-am spus din start: "Cu toate că e mai puternic decât mine, în mod evident e mai prost."

Jank pufneşte. Eu nu bag de seamă şi continui..

- Tipul mi-a spus scurt "Nu vreau să-ţi fac rău. Vreau doar geanta". Eu i-am răspuns la fel de scurt "Îmi pare rău. Nu ţi-o dau". Răspunsul meu nu-l luase prin surprindere, iar asta mi se păru curios într-un fel.. de parcă s-ar fi aşteptat să nu mă las cu una, cu două.. şi totuşi, tipul cântărea trei tone, purta o mască şi se afla deasupra mea. Am menţionat faptul că miroasea a ţuică? Oricum.. dupaia mi-a spus "În acest caz, am să te fac să mi-o dai" şi, încercând să-mi ţină ambele mâini cu mâna sa dreaptă în timp ce cu stânga cotrobăia prin buzunarul său de la spate după un cuţit, mi-am eliberat ambele mâini cu o mişcare bruscă, atunci când se aştepta mai puţin şi l-am lovit în faţă cu toată puterea de care dispuneam. Cuţitul zburase exact lângă geanta mea. Mă târâsem în grabă, în patru labe după el când agresorul meu m-a apucat de ambele glezne, şi cu o putere uimitoare m-a tras înspre el. Când m-a întors cu faţa în sus penru a mă imobiliza din nou, fără să gândesc şi fără să cântăresc şi celelalte opţiuni pe care le aveam, am înfipt cuţitul în gâtul său..

Jank îşi ţine respiraţia.

- Nu mă puteam mişca.. ucisesem un om.. pentru a-mi apăra blestematul de salariu pe 3 luni infecte de Fornetti. Mi-era scârbă de mine.. Şi astăzi îmi este.

Din două guri termin şi cafeaua care mi-a înmânat-o partenerul meu de conversaţie.. sau mai bine spus, receptorul stupefiat al monologului meu.

- Eram mânjită cu sângele agresorului meu. Nu ştiu cum de am găsit tăria necesară, dar am făcut-o. I-am dat jos masca.. tipul era un inivid de la facultate. Niciodată n-am avut o conversaţie propriu-zisă cu el dar ştiam că se mai saluta pe coridor cu Marian din pricina faptului că s-au ajutat reciproc la examenul de psihologie din anul întâi. Oricum.. detalii irelevante.. Marian se salută cu 95% din toţi studenţii facultăţii.. uneori doar ca să se simtă important, nu că i-ar cunoaşte. Îi stă în caracter să se bage în seamă fără un motiv anume. În fine.. mi-am luat geanta şi am fugit.
După o jumătate de oră m-am trezit cu poliţia la uşa mea..
Au dat buzna în apartamentul meu şi primul lucru care l-au făcut a fost să-mi cotrobăie în gunoaie unde, desigur că au găsit atât cuţitul cât şi hainele mele murdare de sânge..
Nu-mi amintesc să fi avut vre-un martor dar oricum mă prindeau mai devreme sau mai târziu deoarece am acţionat ca ultima proastă. M-au dus la secţie încătuşată.. familia tipului era acolo.. Mama, iubita şi fiu-său sau frăţiorul, nu ştiu ce naiba era.. dar ştiu că maică-sa plângea.. plângea zgomotos.. mi se strânsese inima când auzeam ecoul suspinelor ei în timp ce înaintam spre interogaţie.. şi puştanu plângea.. şi suspinele sale erau grele, însă nu mai grele decât cele ale mamei. Prietena lui nu plângea. Dar, uneori, îmi doresc din tot sufletul s-o fi făcut pentru a nu se mai uita la mine.. cu atâta ură. Atâta.. ură. N-am crezut că o privire poate emana atâta emoţie.. Acei ochi.. acei.. ă.. scuză-mă.
- Nu-i nimic.
- Nu, nu înţelegi.. este. Adică.. privirea aia..
- Ba da, înţeleg.
- Ba nu. Nu înţelegi.. era normal să se uite aşa la mine. Nu mă lăsam intimidată de privirile nimănui chiar şi dacă toţi oamenii din secţie aveau să mă privească aşa.. eu ştiam că am omorât un om prin auto-apărare. Trebuia să câştig cazul. Îl ucisesem pe individ pentru a nu mă lăsa ucisă. Eram de neatins.. E doar că.. m-au dus la interogatoriu, mi-au setat data judecatei.. şi când am ieşit de acolo.. şi am dat din nou ochii cu iubită-sa.. tipa mi-a zâmbit.

Jank face ochii mari.

- Da.. ştiu.. e aiurea dacă îţi spun aşa.. Dar chipul tipei ăleia m-a lăsat cu sechele, vezi tu.. a fost genul acela de zâmbet care indică.. un strop de nebunie. Parcă.. se prefăcea că era incredibil de nervoasă pe mine.. aşa o privire.. de parcă vroia să-mi rupă gâtul dar după ce am ieşit de la interogatoriu.. şi ea mai era pe bancă cu femeia în vârstă şi copilul.. se uita tot atât de urât, dar.. pentru o fracţiune de secundă.. un moment în care şi-a pierdut concentrarea.. parcă a uitat cât de mult ar trebui să mă urască şi.. mi-a zâmbit.. de parcă se prefăcea că mă urăşte dar nu putea.. de parcă.. s-a bucurat că i-am omorât bărbatul.
- Nu te mai gândi la asta, îţi faci singură rău.
- Tu nu înţelegi? Era genul ăla de zâmbet.. recunoscător. Da.. ăsta e cuvântul.. l-am căutat timp de un an şi de abea acum bag de seamă..
- Poate îţi era recunoscătoare într-un fel. Poate că nu avea o viaţă atât de uşoară cu individul.. poate că stătea cu el doar pentru copil..
- Poate..
- Aşa, dupaia?
- Dupaia totul a decurs ca rupt dintr-un cvasi-coşmar.
- Adică?
- Adică, eram supravegheată non-stop de copoi. N-am mers la facultate deloc în săptămâna aia deşi aveam voie.. la sfârşitul săptămânii era judecata.. şi deşi ştiam că n-ar trebui să-mi fac probleme deoarece aveam un avocat bun şi o poveste solidă, cu două zile înainte de judecată a venit marele bum. Avocatul meu m-a sunat ca să-mi dea veşti proaste.. anume că avocatul celor care mă acuză câştigase judecătorul de partea sa.
- Cum naiba?
- "Banii vorbesc.. banii vorbesc.. unii te ridică.. alţii te lovesc".
- Fi mai explicită.
- Judecătorul era unchiul agresorului meu.
- Căcat.
- Da.. aşa credeam şi eu.. n-am putut dormi, mânca, vorbi sau sta locului până în dimineaţa judecatei. Aveam gânduri sinucigaşe.. Până când, în cele din urmă mi-am spus că numai Dumnezeu mă poate judeca.. şi cu acest gând m-am îmbrăcat în cea mai frumoasă rochie pe care o aveam pentru a-mi deveni simpatică, gândindu-mă că, dacă e să fac răcoare.. am s-o fac cu demnitate. Mai aveam două minute până să ies din casă. Două.. când mi-a sunat telefonul. Am răspuns la el tremurând. Mi-era frică de orice şi oricine în acel moment.. la capătul firului era o voce groasă. Un bărbat sigur pe el, cu o voce groasă şi solemnă. Tremuram incontrolabil şi mă bâlbâiam într-un hal fără de hal.. înafară de "alo" nu m-a lăsat să rostesc nici o altă vorbă, deoarece mi-a spus în mai puţin de un minut absolut tot ce avea să-mi spună.. scurt şi la obiect..
- Şi? Ce ţi-a spus?
- Primele lucruri au fost "Stai acasă că te-a rezolvat tăticu"
- Şi ce vroia să spună cu asta?
- Că nu mai trebuia să mă prezint la tribunal.. că m-a salvat de la ani grei de penitenciar.. că eram liberă ca pasărea cerului.
- Asta e imposibil.
- Dacă ar fi fost imposibil, acum îmi smulgea colega mea de celulă părul din cap.. dacă nu mi l-ar fi smuls mai demult..
- Nu, deci aşa ceva nu există. N-are cum! Vinovat, nevinovat, martor, acuzat, avocat, nu contează! Judecata se ţine! Nimeni nu-şi pune pielea în pericol într-un asemenea hal încât să mituiască pruncii tribunalului şi să scape cu obrazu curat.
- Ei bine, el a reuşit.
- ..Dar.. cum?
- Nu ştiu..
- Şi.. de ce?
- Nu ştiu.
- Cum nu ştii?
- Nu ştiu. Pur şi simplu.
- Nu există.. trebuie să-ţi fi fost dator cu ceva.. sau să-ţi fie prieten apropiat să facă una ca asta..
- Tu nu înţelegi că nu ştiu?! Sau.. mai bine spus, nu ştiam.. acum m-am cam prins de planurile sale..
- Dar cine e individul?
- Marian se pare că îl cunoaşte mai bine decât mine.. de la el ştiu tot. Ştiu că e un mafiot foarte, foarte.. dar foarte bazat.. că are un imperiu al său.. şi că nimeni nu ştie cine e.

Jank pufneşte în râs.

- Deja devii absurdă.
- De ce, mă rog?
- Cum naiba să ai un imperiu şi nimeni să nu ştie cine eşti?
- E foarte atent cu confidenţialitata..
- Şi asta de la cine o mai ştii?
- Marian..
- Marian pare a-l cunoaşte mai bine decât îl cunoşti tu..
- Marian cumpără grame de iarbă de la un agent de-al său de când are cinşpe ani.. află câte ceva de la el în legătură cu Big Daddy..
- Şi agentu ce spune despre el?
- Ceea ce spun toţi.. că e puternic, că deţine sfori pretutindeni, inclusiv la Vatican, că e jumate japonez şi jumate rus, că are o nevastă şi trei fiice şi că nimeni nu ştie cine mama dracului e. Ah, da.. şi că e poliglot.
- Bă, da.. fă-mă să înţeleg.. cum arată ăsta?
- Cine?
- Big Daddy Boo.
- Nu ştiu.
- …
- Ce?
- Cum adică nu ştii?
- Nu ştiu.
- Tu-ţi rişti viaţa pentru un om pe care nu l-ai văzut niciodată dar cu care ai avut o conversaţie la telefon acum un an?
- Acest om m-a salvat de la o moarte lentă.
- Ca să-ţi dea o moarte rapidă.
- Încetează.
- Dar nu înţeleg!
- Ce nu înţelegi? Înainte să închid telefonul m-a podidit plânsul şi i-am promis că îi voi rămâne recunoscătoare pentru tot restul vieţii mele.. şi că dacă ar avea vreodată nevoie de ajutorul cuiva.. să mă contacteze.
- Aha.. şi el ce-a zis?
- Că asta vroia să audă.

Jank îmi dă zâmbetul de "eram sigur".

- Ştiam eu că ceva pute în Danemarca..
- Poate că ai dreptate..
- Ce mai poveste.. m-ai surprins. Nu pari genul de fată capabilă să îndure atâta adrenalină.. cuţite, omoruri, poliţie, tribunal, diamante.. eşti mai tare decât arăţi la suprafaţă.
- Uau.. Şi eu care credeam că numai Marian le are cu complimentele.
- Ştii la ce mă refer.. ău..

Jank se uită la ceasul său cu curea maro de la mâna dreaptă.

- E imediat 3 jumate..

Se apleacă asupra ghiozdanului său adidas şi scoate din el un săculeţ din catifea bleumarin pe care mi-l înmânează.

- Am irosit prea mult timp cu poveştile, da nu-mi pare rău. Ascultă. Când vei ieşi din acest fast-food eşti de capul tău. Ai griă cu cine intri în vorbă, ai grijă cum te porţi, tu, oficial, eşti o transportatoare sub acoperire.. şi încă ceva! Ceva de o importanţă crucială. Orice ai face.. Nu.Deschizi.Săculeţul!
- Am înţeles.
- Crede-mă.. nu vrei să lipsească nici o pietricică.. indiferent de cât de atent le mânuieşti.. ai o avere aici.

Îmi modelez degetele pe săculeţ.. simt pietricelele înăuntru.. şi simt cum ceva în mine palpită de entuziasm.

- Bagă-l într-un buzunar interior din geantă. Nu îl scoţi la vedere niciodată! Şi în nici un caz nu..
- ..mă uit în el, am înţeles.

Ne ridicăm de pe scaune, şi mă uit în ochii săi pentru ultima oară înainte să-şi pună din nou ochelarii pe nas. Ne îndreptăm spre ospătar ca sa plătesc cafelele. Ieşim din KFC..

- Jank.. ?
- Hî?
- În legătură cu povestea mea.. ăhm.. te rog să nu..
- Ce poveste?

Ne zâmbim reciproc. Oricât de îngâmfat mi s-ar fi părut la început, acum chiar am impresia că, dacă circumstanţele ar fi fost altele, Jank şi cu mine am fi nişte prieteni a naibii de buni.

- Ei bine.. noapte bună.. şi-ţi mulţumesc pentru tot..
- Stai, stai, unde pleci?
- Păi..
- Trebuie să te conduc la Gyilkos, ai uitat? Sau nu ţi-a spus Marian..?

Înghit în sec..

- Ghil.. asasina?
- Calmează-te, nu-i atât de fioroasă.. tot timpul.



A fi.. a nu fi.. sau a se preface că este?
Na, ASTA este întrebarea!